S-a născut la 9 mai 1975; între 1994-1998 a urmat Facultatea de Teologie a ,,Universităţii

de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în Teologie ca preot şi profesor de Religie; între 1999-2003, profesor de Religie la Liceul ,,Traian Lalescu“ din Reşiţa; între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului; din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mânăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate:

• Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006;
• Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică/o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008; În luna noiembrie 2008, cartea a fost distinsă cu „Premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud;
• Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la Liceul din Bocşa II, în

această perioadă Ion Petrică fiind elev şi terminând la această şcoală. Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză discutam cu el pe diferite teme, iar în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori; locuiam destul de aproape unul de celălalt şi Ionică, aşa cum îi spun eu, este prieten cu fiul meu Claudio.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală, a făcut din Mânăstirea ,,Sfântul Ilie”, de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea, o bucăţică de rai. Aici, la biserica din mânăstire, după o slujbă ţinută de părintele Petrică, oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

• De ce ţi-ai ales Teologia? De ce preot la mânăstire?
• Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis – ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în Teologie. Când spun că se află în Teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu, şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 – traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae –, la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales Teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El. Am ales să fiu preot la mânăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!
• Eu sunt catolic, tu eşti ortodox… Care este marea deosebire dintre cele două religii?
• La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc., şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

• Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici?

• Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ – înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat –, ori unul total subiectiv, în care expun propria părere. În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“, şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“, şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii – de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre – a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care Creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

• Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

• Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în Creştinism.

• Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

• Porunca a doua din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi următoarele, însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, – preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului, şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e – spre exemplu – rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic, care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic, prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la Sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume: cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar, imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru; cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor; cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi; cel haric – de a mijloci harul divin. Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc, indiferent care este el. Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat, şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci, când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”. (Va urma)

A consemnat

Adalbert GYURIS