În seara asta, chiar în clipa în care m-am aşezat la masă ca să m-apuc de scris, mi-am aşezat tacticos foile, am deşurubat capacul stiloului şi m-am uitat să văd dacă am destulă cerneală în el, în momentul ăla, deci, am simţit că-ncep să-mi tremure izmenele de frig. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nu prea pricepeam de unde-ar putea să dea buzna în viaţa mea aerul ăla polar, până mi-a trecut prin cap să mă duc în bucătărie să verific centrala. Nu era baş moartă, numai un pic leşinată, fiindcă nişte jumătăţi de cifre mai clicăiau, totuşi, anemic, acolo unde, în mod normal, ar fi trebuit să duduie gradele. Am studiat-o cu profund respect pe toate părţile, pentru că mie, cum nu sunt foarte tare la tehnică, recunosc, îmi e frică de ea cam ca de un reactor nuclear. M-am învârtit, deci, în jurul ei câteva minute bune, mi-am lipit urechea de tabla rece şi până la urmă mi-am luat inima-n dinţi şi-am resetat-o. Pornea două secunde şi pe urmă tot urât făcea. Într-un târziu, m-am gândit să verific şi aragazul. Ăsta era mort de-a binelea.
Îngrozit de ideea că aş putea să-mi petrec o noapte întreagă clănţănind din dinţi şi cu editorialul nescris, am început să caut pe internet deranjamentele pentru gaz. După ce am format vreo zece numere la care nu mi-a răspuns nimeni, am reuşit într-un final să vorbesc cu Ioana, cu Geta, cu Mariana, cu Luci şi cu Hermine, cu Lăcri, cu Vanda şi cu Vanessa, toate robotese sau roboţele, nu ştiu cum se zice corect, de pe la habar n-am ce companii de gaz, şi toate programate să fie ţâfnoase şi din cale-afară de obraznice doar fiindcă, între două apăsări pe tastele telefonului, mi-a luat ceva timp să le răspund la întrebările de control, cum ar fi dacă beau apă plată sau minerală, dacă am prăjitor de pâine în casă, ori să le spun cu toată sinceritatea ce culoare are gresia din baie.
M-am mai calmat într-un târziu, când caloriferele au început să cânte. Mi-a rămas însă gustul amar al concluziei pe care am tras-o, aceea că suntem un popor nervos şi violent. E adevărat că şi eu am zbierat până la urmă la robotesele, sau roboţelele alea, dar a doua zi aveam să aflu că încă zece vecini se certaseră şi ei la cuţite cu ele, probabil în acelaşi timp cu mine. Acum îmi pare rău că am făcut-o, fiindcă, dacă urăsc ceva, aia e violenţa. Copil fiind, am crescut între şmecheri şi bătăuşi, şi am avut o mulţime de ocazii să văd întâmplări de o cruzime atât de mare, încât azi îmi par desprinse dintr-un film din care unele secvenţe le-aş şterge cu dragă inimă din amintire.
În plus, dacă mă gândesc şi mai bine, cred că nu am prieten care, oricât de blajin ar fi de felul lui, să nu ţină la îndemână, prin maşină, vreo bâtă de baseball, un târnăcop sau o drujbă, nu de altceva, dar să aibă şi ei argumente în cazul unui simpozion sau al vreunei mese rotunde organizate în trafic.
Pe măsură ce scriu, mă conving tot mai tare de adevărul celor pe care tocmai le-am povestit, că suntem un popor violent. Îmi amintesc că, nu demult, am citit ce scria Ovidiu, acum vreo 2.000 de ani, despre geţii din Dobrogea: „Oamenii ăştia abia de-s vrednici de numele de oameni,/ Căci mai sălbatici ei sunt decât lupii cei cruzi./ Nici nu le pasă de legi, căci dreptatea se pleacă puterii;/ Paloşul lor tăios biruie orişice drept./ Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie,/ Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr”.
Dar uite că m-am luat cu vorba şi am uitat despre ce am vrut să scriu azi. Şi, cum nu reuşesc să-mi aduc aminte şi pace, îmi vine să fac foile ferfeniţă, să înfig stiloul în masă, să strâng de gât calculatorul, dar mai ales să-i dau un cap în gură gazului metan. Cât despre robotese, sau roboţele, că nu ştiu cum se spune corect…
Adrian CRÂNGANU