Dacă lecturăm Vechiul Testament, o să observăm că, după vizita Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul la împăratul Ahab, s-a făcut o secetă mare și nicio picătură de ploaie nu a mai căzut pe pământ trei ani și jumătate. Văzduhul și-a secat vaporii de apă, nu i-a mai lăsat să mângâie și să îndulcească fața pământului.
Istoria din acele timpuri se repetă adesea, însă omul orbit de lucrurile lumești și trecătoare nu observă aceasta. Prin păcatele noastre încuiem cerul și el nu își mai revarsă peste noi ploaia cea caldă și bogată.
De câte ori nu așteptăm o ploaie miraculoasă în viața noastră, care să facă iarba sufletului să crească și floarea lui să înflorească, dar cerul ființei noastre stă încuiat sub mulțimea greșelilor, nu știe cum să le scuture, să-și adune lacrimile și să înceapă să picure a lumină și verdeață.
Ploaia așteptată în timpul când Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul viețuia pe pământ, acea ploaie ce făcea materia să rodească spre hrana oamenilor, are atâta simbolistică! Omul însă nu-i vede chipul și se pierde în secetă, iar sufletul lui se ofilește. El nu observă necesitatea ploii ce poate face sufletul să rodească, acea ploaie altfel, ce aduce roade sufletești.
Când se adună negura păcatelor, ploaia cea binecuvântată nu mai cade, nu mai luminează viața noastră pentru a ne bucura de roade bogate, orbecăim în întuneric, rătăcim pe cărări neînțelese, ne pierdem într-un labirint fără sevă, într-un labirint secat de orice ploaie de lumină. Până nu descuiem cerul, alungând din viața noastră orice urmă de răutate, apa cea vie nu va mai curge șiroaie.
Odată ce vălul greșelilor e alungat departe, pe cupola vieții noastre apare curcubeul și plouă cu mană cerească.
Ana-Cristina POPESCU