Cred că, la urma-urmei, istoria nu reprezintă altceva decât amintirile unui popor. Şi, ca orice aducere-aminte, unele poveşti sunt înflorite, mai ales dacă s-au petrecut demult şi memoria se preface că ne joacă feste, peste cele incomode se trece cu bună-ştiinţă în mare grabă, iar despre cele neplăcute nu se vorbeşte deloc. Eu însumi am învăţat la şcoală o materie cu numele ăsta, pe care, recunosc, atunci nu am pus-o nicio clipă sub semnul întrebării, dar care, abia acum înţeleg, nu cred că se chinuia atât să-mi bage în cap întâmplări şi fapte din trecut, cât încerca să mă facă să mă simt mândru de poporul căruia îi aparţin. În mare măsură, figura a ţinut, şi încă foarte bine, cu diferenţa că eu chiar am memorat toate acele date care o jalonau şi făceau din ea o materie aproape imposibilă pentru majoritatea colegilor mei. Nu e de mirare atunci că în clasa a patra mă visam prin creierii munţilor, cu barbă şi căciuliţă, apărând cu sabia în mână Sarmizegetusa, că într-a opta aruncam în aer poduri de cale ferată pe care treceau trenuri nemţeşti şi cântam la mitralieră, iar la sfârşitul liceului mă închipuiam împărţind manifeste şi evadând eroic, ca un brav român ce eram, din beciurile Siguranţei.

Pe urmă, o bună bucată de vreme, istoria nu m-a mai interesat. Era mai importantă viaţa de zi cu zi, şi, chiar dacă tocmai ea m-a făcut să văd că ceva nu se potriveşte, că imaginea pe care mi-o făcusem eu despre cum ar fi trebuit să fie cei din jurul meu nu seamănă nici pe departe cu ceea ce vedeam, am lăsat lucrurile aşa. Singura scuză pentru nepăsarea de atunci ar fi aceea că mă aflam la vârsta la care nu-mi puneam prea multe întrebări, fiindcă-mi închipuiam că ştiu răspunsul la toate.

Abia mai târziu au venit dezamăgirile. S-a întâmplat atunci când mi-am zis că ar fi cazul să las în urmă prostiile tinereţii şi să mă apuc serios de treabă în privinţa vieţii şi a ceea ce voiam, până la urmă, de la ea. Îmi amintesc perfect că prima senzaţie pe care am simţit-o a fost de greaţă faţă de şeful meu care, atunci când vorbea la telefon cu şeful lui, se ridica întotdeauna în piicoare şi lua poziţia de „drepţi”. A doua cred că a fost de dispreţ, atunci când am văzut douăzeci de bărbaţi făcuţi cu ou şi cu oţet, umiliţi şi apoi călcaţi în picioare de o şefă, şi, cu toate că ei aveau dreptate până la Dumnezeu şi o palmă mai sus, unul n-a scos un sunet în faţa ei.

În timp, am mai văzut scenele astea repetate de nenumărate ori, şi încă altele şi mai şi, pe care nu cred că are vreun rost să le amintesc. Toţi vedem cel puţin una, în fiecare zi. Eu am fost martor la una în urmă cu o săptămână, şi cred că tocmai ea m-a făcut să scriu despre noi şi despre câtă vitejie ne curge, de fapt, prin vene. Eu recunosc că nu mă dă curajul afară din casă, dar nici laş nu am fost niciodată. Dacă, însă, n-am mai avut încotro, am preferat să sar la bătaie, decât să dau bir cu fugiţii. Nu ştiu însă dacă am făcut-o din îndrăzneală sau pur şi simplu din orgoliu masculin ori din scânteia aceea care aprinde nebunia în cazul celor mai mulţi bărbaţi când se simt cu spatele la zid. Şi, din păcate, trebuie să spun că, de cele mai multe ori, singurul meu tovarăş de luptă el a fost, zidul de care mă sprijineam.

Tot cotrobăind prin memorie, am găsit totuşi şi o excepţie – 1989 –, dar aceea e altă poveste. Una pe care, sunt sigur, am s-o păstrez mereu în amintire aşa cum a fost. Chiar dacă celelalte vor fi o parte înflorite, peste altele se va trece în grabă, despre unele nu se va vorbi, iar în privinţa altora, poate cele mai multe, aş vrea să mă lovească, uneori, o mare amnezie.

Adrian CRÂNGANU