Cred că puţină lume ştie care este considerată cea mai mare invenţie din istoria omenirii. Eu însumi am aflat răspunsul abia în urmă cu vreo trei sau patru ani şi, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă la el. Aş fi zis microprocesorul, internetul, bomba atomică, telefonul, curentul electric, praful de puşcă, primul aparat de zbor, ba chiar roata mi-a trecut o clipă prin cap că ar putea fi, dar în niciun caz SCRIEREA. Apoi, aşa cum se întâmplă cu o problemă căreia îi ştii deja răspunsul, mi-a fost uşor să găsesc calea pe care să ajung la el. Ba chiar totul mi s-a părut atât de simplu, că mi-a fost şi ciudă că nu am ghicit din prima.
Nimic din ceea ce suntem şi avem azi nu ar fi existat fără invenţia asta atât de banală, azi, încât am ajuns să nici n-o mai băgăm măcar în seamă. E acolo, în noi, ca şi respiraţia, ca şi bătăile inimii, ca şi visele. E cea mai importantă invenţie a omului fiindcă ea ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm, ne spune cine am fost şi cine vom fi. Am asemănat-o mereu cu un fluviu pe undele căruia au ajuns până la noi istoria, cultura, ştiinţa, cunoştinţele şi toată înţelepciunea popoarelor de-a lungul vremii, tot ce-am ştiut la un moment-dat şi n-am vrut să se uite, să se piardă.
Ana-Cristina Popescu cred că o vede, însă, ca pe un copac. Cu părerea asta, transformată aproape imediat în convingere, am rămas după ce i-am citit „Colajul”, sau „Culegerea de creaţie literară”, cum îi mai spune ea volumului. Un copac ale cărui fructe sunt cuvintele, care, când dau în pârg, se transformă în cărţi. Iar Ana-Cristina Popescu, profesoara Ana-Cristina Popescu, în munca ei de apostolat, cheamă elevii să ude rădăcinile acestui pom.
A început în 2009, cu „Îndrăgostiţi de poezie”. Povesteşte, apoi, cum multe dintre creaţiile elevilor au rămas pe dinafara coperţilor, iar ea le-a promis o nouă carte, şi s-a ţinut de cuvânt, publicând în 2014 „Colajul”. Cum, însă, am înţeles că şi acum a rămas cu câteva datorii şi, în plus, a mai adunat de pe la elevi şi alte texte pe care hârtia le merită, s-a hotărât să mai scoată o carte. Una scrisă nu de mintea, ci de sufletul ei, cu mânuţele sau mâinile elevilor pe care-i îndeamnă, îi încurajează şi-i sprijină să nu lase stiloul dintre degete sau, după caz, să nu-şi ia mâinile de pe tastatura calculatorului. Nu contează, oricum e bine, atâta timp cât tinerii scriu.
Şi scriu bine. Ia fiţi atenţi! „Cu puţin timp în urmă am făcut cunoştinţă cu o lume complicată. Populaţia era diversă. Oameni-roboţi, oameni cu cap de maimuţă, oameni cu mâini de lemn, oameni cu picioare de elefant roiau peste tot. În lumea aceea, toate clădirile erau făcute doar din sticlă şi marmură transparentă. Anotimpul acelei lumi era vara…”. Sau, la altă pagină: „Odată, un copac stătea în grădină şi se gândea de ce nu are şi el picioare ca să poată să alerge prin văzduhul senin. Aceasta era singura lui dorinţă, dar ea nu se împlinea. Într-o zi, îşi ridică degetele spre cer şi îi spuse acestuia: «De ce nu mă iei la tine, căci aici nu este bine?». Cerul îi răspunse: «Aş vrea, dar nici eu nu pot!»”. Sau: „Într-o dimineaţă târzie, Dorel Buda s-a întâlnit cu Creangă Ion. Acesta era foarte ameţit, fiindcă a băut zeamă de prună toată noaptea cu Tintili. Pe lângă ei a trecut şi Tarzan, cu cocia plină de lemne. Căcărează alerga pe lângă cocie. În alt colţ al satului, Comot îi povestea lui Rety de nepoata lui. La câţiva metri, Moflea stătea pe bancă cu Boerinii. Aceştia urmăreau cu privirea pe Smântâni şi Dojeni, care treceau pe uliţă”. Suficient? Cred că da.
Şi mai cred că efortul Anei-Cristina Popescu a meritat făcut, chiar şi dacă s-ar mărgini la textele de mai înainte. Dar mai sunt şi altele, pe care eu le-am citit şi de aceea am zis ce-am zis. Şi, nu ştiu dacă aţi observat, la un moment-dat, pe la început, am spus că SCRIEREA ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm. Am făcut-o cu gândul la aceşti copii şi la alţii aidoma lor, care au sădit speranţa în sufletul meu. Mai rămâne doar ca Ana-Cristina Popescu să-i cheme să ude acea sămânţă, aşa cum udă rădăcinile acelui copac miraculos care creşte în curtea şcolii la care predă. Şi sunt sigur că o va face. Ceva îmi spune că stropitorile sunt deja pregătite.
Adrian CRÂNGANU
