„Pentru oamenii pierduţi, trecutul este apăsare, pentru cei vii, este hrană“, spune Vasile Andru în „Noaptea Împăratului“. Foarte multă înțelepciune se află în spatele acestor cuvinte. Trecutul este hrană pentru cei care știu să trăiască cu adevărat. Pas cu pas, firimitură cu firimitură, ne-am înțelepțit, prin fiecare părticică adunată în drumul nostru. La început am alergat printre firimiturile vieții copilărește, ne-am mai împiedicat uneori, am mai învățat noi lecții ale existenței, apoi am zâmbit și am alergat mai departe, pe urmă am început să pășim mai apăsat, mai sigur, cu mai multă experiență, mai târziu am pășit cu și mai multă încredere, cu maturitate. Toată istoria ascunsă în ființa noastră ne-a devenit hrana clipei prezente, încrederea că nu o să ne mai poticnim de orice pietricică ce ne zgârie talpa piciorului, credința că știm să dezlegăm orice nod, să bandajăm orice ramură frântă de furtună. Cu bune, cu rele, trecutul ne-a făcut mai tari, ne-a făcut ceea ce suntem astăzi. Și, da, așa este, trecutul e mereu parte din noi. Fiecare om s-a format de-a lungul timpului, în momentul prezent al timpului lăsat în urmă.
De-a lungul timpului întâlnești tot felul de oameni, oameni cu istorii de viață atât de stufoase, că ai impresia că ești prins în ele ca în niște nisipuri mișcătoare și cu anevoie te mai poți deplasa, oameni pe care viața i-a cernut ca prin sită, dar și oameni senini ce au trecut prin viață asemeni păsărilor prin văzduh, peștilor prin ape, albinelor sau fluturilor prin universul viu colorat și parfumat al florilor. Orice om are povestea lui. Din fiecare poveste poți învăța. Înțelepciunea îți bate la ușă prin tot ceea ce te înconjoară, prin oameni, pământ, ape, văzduh. E suficient să privești în jur, la cartea ce e mereu deschisă privirii tale, să percepi orice punct ce se mișcă, să-i intuiești mișcarea, să reușești să-i dibuiești fața, și vei face primii pași spre cunoaștere.
În drumul tău îți alegi tovarăși de viață, pe unii mai de timpuriu, pe alții mai spre apus. Și pe aceștia nu-i poți alege decât după propria-ți fire, altfel îi vei lăsa în urmă ca pe niște chipuri șterse de ploaie. Când accepți pe cineva în viața ta, îl accepți cu tot trecutul lui, indiferent care este acela, îl accepți pentru că tu găsești în el ceva din tine. Îi privești ochii, pătrunzi astfel în adâncimea ființei, găsești răspunsuri la frământările tale și simți că omul ivit în cale-ți te completează, te ajută, te înalță.
Rău este însă când cineva rămâne ancorat în trecut, prinde rădăcini în acel timp pierdut și nu mai vrea să trăiască în prezent.
Sunt și oameni ce trăiesc în trecut, trăiesc este impropriu spus, pentru că tot ceea ce se construiește, se construiește în prezent, în timp ce trecutul scrie cu litere de aur fiecare clipă ce curge pe lângă noi. Acei oameni care au rămas blocați în trecut derulează amintiri, uită să mai lase lumina sufletului să încălzească alte clipe, se usucă treptat ca frunzele bătute de vântul toamnei până ce pier udați de apa ultimelor picături de rouă ce le brăzdează ca un rămas-bun fruntea.
O să îmi îndrept privirea spre un basm cules de Petre Ispirescu – „Tinerețe fară bătrânețe și viață fără de moarte“. Multă înțelepciune este adunată în slovele fiecărui basm. Făt-Frumos, ce a gustat o secundă din soarele eternității şi i-a simțit dulceața, ajunge din greșeală în Valea Plângerii și treptat îl cuprinde dorul de copilărie etc. Părăsește soarele cucerit cu atâta greutate și se refugiază în trecut. Ajungând prin locurile unde a copilărit, a crescut, observă că alte imagini s-au suprapus peste cele vechi, nimic nu mai părea cunoscut, doar castelul, o relicvă uitată parcă într-un colț, și-a mai arătat chipul, dar obosit și el de timp și ani. În acel colț al trecutului său se afla uscată ca vai de ea și moartea lui, ce l-a așteptat. O singură atingere a acestei uscăciuni și Făt-Frumos a închis și el ochii…
Atunci când te pierzi în trecut, când suferința, dorul, nu te mai lasă să trăiești momentul aflat în fața ta, e ca și cum ai închide ochii pentru eternitate.
Trecutul e cel ce te definește, te formează, dar când devine o piatră de moară care te trage la fund, astfel încât să nu mai poți simți viața ce curge prin fața ta, te vei pierde și vei apune pentru această lume.
Să ne facem așadar scut din trecut și să făurim arme ce pot aduna raze de soare în prezent!
Ana-Cristina POPESCU