Cred, nu sunt foarte sigur, dar, dacă nu mă înşeală prea tare memoria, eu ţin minte că prima carte pe care am citit-o a fost una ştiinţifico-fantastică. Nici câţi ani aveam nu-mi amintesc, nici de ce n-oi fi pus şi eu mâna pe vreo poveste nemuritoare, cum era la modă printre copii la vremea aia, sau pe vreun basm de Petre Ispirescu, aşa cum ar fi fost mult mai normal, nu, mi-e mi-a trebuit, bănuiesc azi, un volum de Jules Verne, unul mare şi greu, cu coperţi tari, cartonate, şi cu un desen colorat cu mult albastru şi verde, dar n-aş putea să-i spun titlul, oricât m-aş strădui. Şi, tot la fel, nu ştiu nici cât am înţeles din carte, dar mi-a plăcut atât de mult încât, din clipa aia şi până acum, n-am lăsat să treacă o lună fără să citesc ceva SF. Într-un fel, cred că chiar simt nevoia de aşa ceva, ca de un elixir care, prin nu ştiu ce miracol, mă întinereşte mereu cu câteva zeci de ani.
Prin urmare, nici nu mă mir că-mi pierd nopţile pe la televizor, cu tot felul de emisiuni ciudate cu extratereştri, cu misterele Pământului şi ale spaţiului cosmic, cu energii, cu trecut şi viitor, într-un cuvânt cu teorii care mai de care mai năstruşnice. Aşa am şi dat, acum câteva zile, sau mai bine-zis nopţi, peste una care nici acum nu-mi prea dă pace. Aşadar, una dintre agenţiile astea spaţiale, nu mai ştiu care, tot studiind cerul, a descoperit 24 de planete pe care am putea locui, de fapt sunt exoplanete şi astronomii le-au botezat Super-Pământuri, fiindcă s-au gândit că, dacă o să fie cazul s-o ştergem vreodată în Cosmos, să ne mutăm pe ele. Acolo condiţiile sunt mai faine decât pe Pământ, iarba e mai înaltă şi mult mai mătăsoasă, cerul mai senin, râurile mai limpezi, iepuraşii sunt cât rinocerii şi ţânţarii cât berzele, curentul e ieftin şi nu există pensii speciale, şi, în general, totul e foarte, foarte frumos. Şi mai ales pe una li s-a pus pata, pe CQCX11498, sau ceva de genul, numai că e, totuşi, o mică problemă: distanţa până la ea e de câteva milioane de ani-lumină.
Şi pentru că şi serile tot la televizor mi le pierd, din păcate, am ajuns la o concluzie: că diferenţa dintre fotbalul nostru, românesc, şi cel pe care-l văd la Campionatul Mondial din Qatar e ca de la cer la pământ, adică tot de câteva milioane de ani-lumină.
De fapt, în România cam toate distanţele se măsoară aşa. Şi prima care-mi vine în minte e aia dintre ce vor românii de la ăia pe care i-au votat şi ce cred ăia că vrem noi. De exemplu, mi-aş dori ca mămăliga nu să explodeze, dar măcar să facă fâs în parlament atunci când UDMR-ul mai mătură o dată pe jos cu noi. Nu demult am scris, tot aici, că două lucruri cred că n-am să pot să înţeleg niciodată: Teoria relativităţii a lui Einstein şi motivul pentru care ţin toţi cu dinţii ca UDMR-ul să fie la guvernare. Deşi, dacă stau să mă gândesc un pic, ştiu din fizică formula E = mc2, şi mai ţin minte că prezenţa de masă şi energie conduce la curbarea spaţiului, care, la rândul ei, influenţează traiectoria obiectelor, inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale. Aşa că, măcar cu una, cred că am cam lămurit-o cât de cât.
Şi dacă tot sunt la capitolul ăsta, n-am să mai înşir între ce şi ce se cască distanţele alea astronomice, ştim cu toţii foarte bine, am să spun doar că, la cât costă acum curentul, nici luminii cred că n-o să-i mai ardă să bată atâta cale până la CQCX11498, şi atunci se mai scurtează distanţa. Aşa, poate că o să ajung şi eu acolo unde iarba e mai înaltă şi mult mai mătăsoasă, cozonacii sunt cât blocul, parlamentarii ştiu şi-n somn Teoria relativităţii, iar anul-lumină n-ar mai fi unitatea de măsură naţională. Şi, atunci, poate ar face şi ei, pe-acolo, dacă nu bum, măcar fâs. Ca speranţele fiinţelor celeste din prima carte, aia SF, pe care am citit-o, atunci când au ajuns pe Pământ.
Adrian CRÂNGANU