Aprilie şi-a topit buzele în ciorchini de liliac. N-au mai rămas din el decât privighetorile şi-un cântec desculţ al dragostei nesărutate, acela pe care-l vor cânta fetele noaptea la fântână sau în apropierea râului.

Cocorii şi gâştele sălbatice redau ţipete pe înserate. Boboci de aur scriu sub pridvoare numele lunii mai. Şi-n cea din urmă noapte a lui aprilie mama punea pe fruntea casei o ramură verde, alături de un cântec adunat din luna de privighetori. În iunie, când va plămădi pâine din grâul nou, va arunca ramura în cuptor şi va aprinde focul cu ea, şi pâinea va mirosi frumos, a floricele şi arbori.

Luna mai se leagă de primăvară prin coroana de fulgere şi tunete, vărsându-se în ispita verii. Armindenul este izvorul poveştilor care vor curge toată vara, plantând un spic de mister în fiecare om, dor de fugă în nările cailor, şi vis de pepene galben în ochii copiilor.

De acum încolo, voi scoate din pieptul tău bobul de fulg şi de fulger alb şi-l voi muta în inima pe care o iubesc. Norocul meu şi-al altora, al nostru, poate al tuturora, e că primăvara ne vinde sprânceana pe două flori de iarnă.

Apa din apropiere, limpede şi străvezie, care oglindeşte cerul în nuanţe de albastru şi verde, transformă totul în jur într-o linişte fără tristeţe. Câteva gâşte albe ca mantia lui Dumnezeu se mişcă graţios, unduind apa în jur. Fantasticul se metamorfozează, preluând mereu alte înfăţişări.

Dimineaţă imensă, egală, sonoră, trasă peste acest necontenit surâs de primăvară. Vatră străbună, leagăn sfânt. Locuri de basm, locuri adevărate ale timpului prezent.

De atâtea ori, vorba Marelui poet, aud ploaia, aud cum se deschide poarta spre clopoţeii zorilor. De-atâtea ori, când vine primăvara şi întunericul serilor ei, mă simt că sunt de stuf, că sunt de albastru, că sunt de salcie, că sunt de plop şi de flacără besmetică.

Se înalţă dimineaţa, apoi creşte ziua, iar mai târziu coboară amurgul. Toate aceste etape ale zilei trec prin ochi. Ochii trăiesc şi vibrează în prezenţa dimineţii, a amiezii, iar mai târziu a serii.

Pământul adună-n el toată puterea soarelui, iar luna, cu ochi somnoroşi, îşi unduieşte raze betege printre vârfurile copacilor dezgustaţi de atingerea undelor reci.

Deschid ochii şi mă las copleşit de spectacolul de miresme şi culori, încremenit într-o stare de beatitudine vecină cu extazul. El şi colţul ierbii, el şi pământul, el şi păsările, el şi cerul, şi toate la un loc, erau tot una.

De multe ori mi-am înfipt privirea între sânii goi ai nopţilor, când pământul şi-a şters faţa cu batista Căii Lactee, căzută poate din mâna unui înger distrat. De aceea, Domnişoară Primăvară, îţi sărut genunchiul de zarzăr. Şi iartă-mă că prin iunie sunt vişin…

Doinel PUIU MĂRGINEANU