Viața fiecărui om e asemenea unei piese de teatru. Te ivești într-un colț al Universului, aruncat pe o scenă, ca într-o gară pustie prin care nu mai circulă de foarte mult timp niciun tren, și trebuie să alergi spre a căuta raze de soare, trebuie să alergi pentru a culege raze de lumină. Încerci să prinzi un tren, dar te împiedici și cazi printre ierburi. Nu te oprești și alergi din nou după alte trenuri. Culegi margarete și flori îmbujorate de mac pe drumu-ți, te lupți cu vântul ce prinde de păr macii și le fură petalele. La un moment dat te uiți în jur. Observi că nu mai ești cel de ieri, nu mai ești cel verde și falnic. Ești mărunt, alb ca un fulg pierdut în văzduh, care-și așteaptă sfârșitul sub ploaia unei clipe calde. Privești și observi aceeași gară pustie. Nu cunoști cum te-ai întors în același punct de unde ai plecat. Ai făcut o rotație în jurul axei tale și ai cam sfârșit ziua. Ești pe aceeași scenă, dar altfel. Ești istovit de alergătură, de scenele și actele cărora le-ai făcut față ca un adevărat războinic. Ți-ai dus rolul la final. Te așezi într-un colț și aștepți aplauze. Ceasul vechi începe să bată miezul de noapte și e frig. Piesa a ajuns la final. Tu aștepți aplauze, aștepți ropotul bătăilor de palme în semn de apreciere. Oare te-ai făcut înțeles în scurta-ți călătorie? Oare aplauzele vor veni? Oare publicul se va ridica în picioare în fața ta?
Tu ești cel care a jucat rolul vieții tale pe o scenă. Tu ești cel ce a animat totul în jurul tău. Tu ești cel responsabil de aplauzele de la final.
Aplauzele vin atunci când omul e mulțumit cu ceea ce a făcut în viața sa. Omul ce și-a descoperit talentul, cel care a muncit pentru a-l fructifica, el e cel ce se bucură de aplauze. Atunci când ceasul ruginit bate ultima clipă, cel care a trăit dăruindu-se pe sine prin dragoste și talent zâmbește fericit uitând-se în urmă, se simte încununat de aplauze.
Pentru a te bucura de aplauze trebuie să nu greșești calea, să nu te lași purtat asemenea unei păpuși legate de mâini cu ață. Dacă vei deveni prizonierul unor legi ce îți anulează personalitatea nu mai ești tu, ești o marionetă manevrată. Altul sau alții joacă rolul în locul tău. Ajungi să ceri voie chiar și pentru un zâmbet sau pentru o convorbire la telefon. Păpușarul îți va răspunde ironic cam în felul următor: „Perfect, nicio problemă. Foarte bine. Poţi să dai un telefon. E prevăzut şi în Constituţie…“ (Matei Vişniec, Omul din cerc, antologie de teatru scurt). Aplauzele le va primi la final păpușarul, iar păpușile vor fi aruncate într-un colț de unde vor privi dezorientate spre public.
Cum să te mai bucuri de poveste când privești în urmă, dacă nu ai fost tu, ci un păpușar a jucat rolul vieții tale?
Omul ce duce o viață inexistentă nu va reuși niciodată să simtă bucuria aplauzelor. Ce poate fi mai plictisitor decât pierderea printre aceleași banale lucruri? „Mă plimb de foarte multe zile. În general, viaţa mea nu pare schimbată. Gândesc, ascult, văd, mă scarpin. Dar toate astea în mers. Dorm, privesc în jos, aştept să vină ziua, aştept să vină noaptea, din nou aştept să vină ziua. Comentez în gând teama păsărilor de a se aşeza pe pod. Mă joc uneori cu degetele, mă simt uneori înfrigurat, iar alteori mi-e cald. Toate, aproape toate, ca şi înainte. Numai că sunt în mers. Cred că sunt în mers de mai bine de zece zile. […] Nu ştiu câte zile au trecut de când mi-am transformat modul natural de existenţă“ (Matei Vişniec, Cafeneaua Pas-Parol).
Omul, când reuşeşte să fie liber, când refuză să mai fie păpușa de cârpe din mâna păpușarului, îşi lasă fiinţa să se înalţe în propria-i libertate, se detaşează de tot ceea ce este comun şi urcă muntele vieții sale, devine propriul cârmaci, își poartă corabia spre Absolut fără să mai facă aceleași gesturi fără rost în timp ce ceasul vieții lui toarce și toarce, iar el s-ar fi scărpinat așteptând să vină iarăși noaptea.
„Corabia se scufundă încet […] şi spuneam că asta nu e o corabie/ asta e o…“ (Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor)… viață, o viață de om. Da, o viață rătăcești pe mare printre furtuni, rătăcești pe marea scenă a vieții tale cu o corabie, la început mai mică, pe urmă puternică, apoi mai colorată. O duci spre ape line, pe urmă o porți spre țărmuri îmbelșugate. Ești mereu în căutarea soarelui și a tărâmului paradisiac. Când te lovește furtuna cea rea și corabia stă să se scufunde, iar tu culegi apa din propriile-ți lacrimi, aștepți un semn, te uiți în urmă, zâmbești și asculți. Oare glasul aplauzelor îți va ridica corabia din furtună?
Piesa a fost istovitoare. Ai dat tot ceea ce a fost mai bun din tine. Ai intrat în pielea personajului. Ai jucat ceasuri întregi, ai transpirat, ai fost bun, nu ți-ai uitat rolul. Acum ești în mijlocul scenei și te închini publicului așteptând. Ești obosit, dar sufletul ți se umple de bucurie. De ce? Din sală auzi ropote de aplauze. Spectatorii sunt în picioare și aplaudă. Le-a plăcut rolul tău. E tot ceea ce ai așteptat. Ești fericit.
Aplauzele de la final îți încununează succesul. Ești mulțumit că piesa a plăcut publicului, că rolul tău a avut succes, că privind în urmă ai lăsat mărgăritare pe unde ai trecut.
Ana-Cristina POPESCU