De data asta am să dau din casă, cum se spune. Nu ştiu cât de mult interesează pe cineva treaba asta, dar mă gândesc că, într-un moment sau altul, oricine îşi pune întrebarea oare cum se scrie un articol, în cât timp şi dacă, odată terminat, ziaristul dă cu el hodoronc-tronc pe site sau în pagina de ziar. Nu sunt sigur cum procedează alţii şi nici câtă vreme le ia, pot doar să bănuiesc, iar când vine vorba de publicare chiar habar n-am, fiindcă, la cum arată în ziua de azi, cred că presa se mai ţine doar în două sau trei reguli, şi alea vai de mama lor. Uneori mi se întâmplă să vreau să scriu despre mai multe lucruri, dar mă opresc la cel care mi se pare mai important, sau mai absurd, ori chiar mai ticălos. Şi întotdeauna ţin la îndemână o foaie de hârtie şi un pix, ca să-mi notez tot felul de frânturi de gânduri, de expresii, de fraze şi propoziţii pe care văd eu până la urmă cum le leg şi le strecor în articol. Inclusiv subiectul de azi mi l-am ales în urmă cu câteva zile, nu ştiu exact când, e prea puţin important, ca şi faptul că foaia de care vorbeam la început e plină de mâzgăleli printre care nici eu nu ştiu cum o să mă mai descurc.
Găsesc, în sfârşit, ceva ce mi-am notat pentru începutul articolului şi, chiar dacă acum bănuiesc că sunt cam pe la jumătatea lui, am s-o scriu totuşi: o să mă feresc să folosesc cuvinte tari, fiindcă am promis, cu ceva timp în urmă, că n-am s-o mai fac, pentru că nu vreau să las impresia că am ceva cu ţara mea şi cu poporul ăsta, chiar dacă uneori, cum e cazul acum, doar cu greu reuşesc să mă abţin.
Mă întreb adesea, şi asta nu de ieri, de azi, din ce fel de aluat suntem plămădiţi. Mă refer la noi, românii. Parcă tot ce facem facem anapoda, ba chiar invers decât cred eu că s-ar cuveni făcut. E drept că nici n-am mari pretenţii de la un popor de şefi la cuţite, mai degrabă decât unul cu inteligenţă medie măcar, din moment ce un bucătar care-şi postează pe internet o fotografie în care se şterge la gură de grăsime adună 50.000 de aprecieri, iar un actor care spune unor lucruri pe nume, doar vreo 5.000, dar parcă e prea mult, oricât mă consider eu de îngăduitor cu slăbiciunile omeneşti. Ridic pur şi simplu din umeri şi din sprâncene când văd şi aud cum un popă care s-a dat la o femeie în chiar sfânta lui biserică, şi care, slavă Domnului, şi-a şi recunoscut păcatul, e considerat o biată victimă pe care dracu’, băgat în biata femeie, a dus-o în ispită. Şi-au mai tot fost cazuri, cu popi pedofili şi homosexuali, în jurul cărora, culmea, tot femeile, şi mai ales babele care n-au crezut o iotă, au făcut pur şi simplu scut. E semn, din punctul meu de vedere, că, uneori, credinţa îţi poate juca feste.
Pe urmă e doctorul şpăgar de la Timişoara, în apărarea căruia a sărit jumătate de ţară şi trei sferturi dintre medici, la fel de putrezi ca şi somitatea bănăţeană, care tună şi fulgeră pe internet să fie lăsat liber, ca să salveze copilaşi. Nu zău!
Iar acum am să scriu ceva ce n-am crezut că o să apuc să scriu vreodată. Cineva mi-a spus, şi n-am nici un motiv să mă îndoiesc de asta, că, tot la Timişoara, sunt spitale întregi în care medicii tineri nici nu vor s-audă de şpagă. Problema sunt cei din generaţia mea, şi a celor care dau, şi a celor care iau. A celor care trăim la televizor şi am devenit, în felul ăsta, un popor de emisiuni, un popor de te cunosc de undeva. Însă doar aşa, din vedere, şi nimic mai mult.
Şi, dacă vă interesează, toate astea le-am scris cam într-o oră jumate. Plus zece secunde, la sfârşit, titlul.
Adrian CRÂNGANU