Ceea ce e valabil pentru toată lumea mi se aplică, firește, și mie. Adică sunt oameni care îmi plac, și alții pe care îi ocolesc sau chiar mă trag, mai mult sau mai puțin, în spate, atunci când sunt în preajma lor. Depinde de cât de tare mă împinge instinctul. Nu știu când am înțeles asta, dar țin minte exact când și cum a început.
Eram micuț, nici măcar nu mergeam la școală, și stăteam mult cu mama în Oltenia, la Maglavit, de unde era ea. Duminica, bunică-mea mai mult mă târa la biserică, la slujbă, fiindcă eu nu voiam să merg și tot drumul până acolo nu făceam altceva decât să încerc să mă smulg din mâna ei. Mă mai liniștea din când în când cu câte-o palmă dată pe unde se nimerea, dar asta nu făcea decât să-mi sporească încăpățânarea și atunci mă propteam în călcâie și bănuiesc că orăcăiam de mă auzea tot satul.
Norocul meu s-a numit mama. Ea a fost primul meu psiholog. Cred că nu i-a fost prea greu să afle de unde pornea îndărătnicia mea, care nu era altceva decât groaza pe care o trezea în sufletul meu popa Ion, din neamul lu’ alde Stanzlabu. N-am știut niciodată dacă așa se scrie, sau în două cuvinte, Stan și Zlabu, dar oltenii îl pronunțau legat. Și nici n-am înțeles, la vârsta aia, de ce i se spunea așa, fiindcă era mic și gras ca butoaiele de vin din pivnița unchiului la care trăgeam când mergeam acolo. Pe deasupra, cânta și urât, n-am auzit nici până în ziua de azi om să cânte mai fals, și se mai și uita chiorâș la mine. Poate fiindcă eram blond și mă deosebeam prea tare de verișorii mei tuciurii și arși de soare. Abia mai târziu părul mi s-a închis la culoare, dar popa Ion n-am mai apucat să mă vadă. Mergeam tot mai rar la Maglavit, și biserica o ocoleam tot mai des.
Au urmat ani mulți în care n-am ținut socoteala celor care mă îngrozeau, și nici motivele pentru care simțeam asta, dar cel mai des a fost vorba de răutate și de prostie, sau de amândouă la un loc, de cele mai multe ori. Știu doar că nu-mi plăceau și nu voiam să am de-a face cu ei. Câteodată, recunosc că m-am gândit că poate am și eu partea mea de vină, fiindcă mereu am fost foarte greu de supus și ușor de enervat. M-am consolat însă cu gândul că nici cei pe care nu-i suportam nu mă iubeau și, într-un fel, eram chit.
Un psiholog, al doilea, după mama, cu care am vorbit, într-o doară, despre asta, mi-a zis, tot așa, printre altele, că ăsta e răspunsul pe care creierul meu îl dă felului autoritar în care s-a purtat tatăl meu cu mine, că mă închid ca un arici când cineva încearcă să mă comande, și atunci înțep, dar că mă pot schimba, sau măcar controla. Ori n-am putut, ori n-am vrut, din comoditate, dar n-am făcut nici una, nici alta.
Asta s-a văzut însă mai târziu, fiindcă eu nu mi-am iubit niciodată șefii. Nici pe cei de la serviciu, și cu atât mai puțin pe cei care mă conduc de la București. Pe primii, pe unii dintre ei, i-am admirat, dar numai pentru dibăcia cu care au știut să lucreze cu mine, îmblânzind ariciul care deveneam câteodată și reușind să mă facă să dau tot ce am mai bun, fără să comentez sau să mă strâmb când nu-mi convenea ceva. În schimb, de politicienii din Capitală sunt de o sută de ori mai îngrozit decât eram de popa Ion al lu’ alde Stanzlabu, sau Stan Zlabu, fiindcă le văd privirile chiorâșe și le aud vocile false, nu la fel ca cea preotului, pentru că am zis că așa ceva nu există, dar infinit mai fonfăite și mai ipocrite ca a lui.
Iar eu doar stau, mă uit și mai scriu despre ei din când în când. Din păcate, anii care au trecut mi-au cam rărit țepii, mai am ceva, nu pot să zic, dar sunt așa, moi, și mi-a crescut și un pic de burtică. Și parcă nici ciudă nu-mi mai e când mă uit la televizor și aud vreun politician cântând cum știe el mai fals. Atunci mă scarpin în cap, nu mă-nțep în nimic, și-mi dau seama ce arici înțelept m-am făcut.
Adrian CRÂNGANU