Am privit într-o zi cu atenție o frunză. Era o frunză fragedă, abia ivită dintr-un mugur. A înțepat cu încredere aerul și a zâmbit soarelui. Era momentul cercetării. Frunza a început să învețe. A făcut cunoștință cu vântul și i-a plăcut mângâierea lui, a cochetat cu ploaia, și s-a simțit atât de puternică sub potopul lacrimilor ei! Umbra nopții i-a adus primul fior de teamă. Curajul primelor clipe de viață a fost spulberat de groaza primei umbre. „Dacă n-ar fi umbrele acestea…”, părea să murmure frunza, și se lipea mai tare de scoarța copacului. Cu timpul, ea a început să se obișnuiască cu umbrele, chiar s-a și îndrăgostit de o umbră, era colțul lunii ce se oglindea pe chipul ei. O aștepta în fiecare noapte cu emoție. Așteptând umbra colțului de lună, frunza creștea. Nici nu și-a dat seama când a devenit o frunză matură și puternică. Toată lumea părea că stă la picioarele ei.

Frunza, preț de o secundă, a avut totul, văzduhul și umbra colțului de lună, o lume ce-i stătea la picioare. A sosit momentul în care a prins aripi și a lăsat în urmă orice teamă. A fost precum omida ce și-a găsit strălucirea într-un flutur, dar fluturul, îmbătat de emoții, și-a frânt aripioarele în oglida unui lac.

Imediat ce frunza a prins aripi, o pasăre s-a apropiat de ea și i-a cântat despre toamnă. Frunza a chemat pasărea mai aproape, și aceasta i-a cântat despre iarna ce îngheață tot ce usucă toamna. Neîncrederea a revenit în făptura cea fragedă și aripile ce i-au crescut și-au plecat vârfurile spre pământ. A cerut un răspuns de la copacul-mamă, iar acesta a confirmat adevărul din cântecul păsării, însă i-a șoptit despre răbdare, răbdarea de care dă dovadă copacul când suportă frigul iernii știind că primăvara o să vină negreșit.

Frunza a închis ochii răbdării și a întors spatele înțelepciunii, de teamă. Teama de moarte i-a pătruns fiecare ungher, și verdele a devenit din ce în ce mai palid. Pete maronii se jucau cu simțămintele ei. Cel mai greu a fost când umbra colțului de lună ce-i alina suferința, făcând-o să uite de moarte, nu i-a mai pictat chipul. Era o noapte fără lună. Norii au ascuns regina focului nocturn și frunza a rămas văduvită de tot ceea ce a avut mai sfânt. Nu mai avea încredere nici în ceea ce a iubit o viață. Era singură.

După o noapte fără lună, frunza a întâmpinat zorii mai palidă ca niciodată. A privit în jur și a observat copacul văduvit de surorile ei. A început să plângă și a întrebat copacul-mamă cum suportă atâta durere, dar copacul tăcea și privea trist covorul arămiu al celor ce i-au împodobit crengile. Frunza l-a provocat iarăși la dialog printr-o mișcare violentă, și într-un final a primit răspuns. Copacul părea să-i vorbească despre înțelepciunea ce se ascunde dincolo de suferința frunzelor. I-a spus că nu e trist. Ochii lui par tăcuți și melancolici, dar privește dincolo de aparențe, privește în sufletul făpturilor ce s-au desprins de ram, al făpturilor ce n-au învățat să zboare, al făpturilor ce s-au apropiat prea mult de soare, ca Icar, fiul lui Dedal, și ceara de care-și agățau viața s-a topit, iar ele au căzut din copacul vieții și au murit. Dedal a rămas văduvit de fiu, precum copacul de frunze, însă aripile lui cunosc primăvara și răbdarea frigului.

Suferința te face puternic, și aripile prind rădăcini cu fiecare iarnă ce trece.

Frunza nu a înțeles nimic. Părăsită de tot ceea ce a iubit, dansa după cântecul vântului. Amețită de prea multă mișcare, s-a dezlipit de ramura copacului și-a încept să zboare, dar nu spre nori și umbra colțului de lună, nu spre Mecca cerească la care a visat; aripile greoaie de rugină au purtat-o spre Mecca pământească, spre covorul de frunze moarte ce acoperea pământul.

Am privit frunza cu atenție, pe urmă am observat oamenii. Și oamenii sunt asemenea frunzelor, părăsesc copacul vieții în fiecare toamnă, fără să cunoască taina aripilor care să-i înalțe spre Mecca cerească.

De teamă, oamenii uită să zboare și apun asemenea frunzelor alungate de toamnă.

Ana-Cristina POPESCU