Oricât de tare m-ar mânca palma, azi nu, nu despre Djokovic am să scriu. De vreo două săptămâni, pentru mine sârbul nu mai e decât o altă statuie dărâmată de pe soclu, sau mai degrabă una care s-a aruncat în cap de pe piedestalul pe care s-a căţărat cu eforturi şi sacrificii infinite, şi mai ales cu îndărătnicia aia proverbială a neamului vecin, şi totuşi atât de îndepărtat de noi, dacă ne gândim că metehnele lor sunt parcă mai frumoase decât ale noastre. Cu toate că doar rareori mi se întâmplă să fiu descumpănit, acum exact aşa mă simt şi, dacă n-ar fi vorba de mine, aş zice că mă comport ca o găină beată. La câte se întâmplă în jurul meu, mi-e greu să mă opresc la un subiect anume şi să scriu despre el până îmi vărs tot năduful. Şi-atunci mi-am zis că, în condiţiile astea, mi-ar fi mai simplu să-mi adun toate nemulţumirile laolaltă şi să mă ocup de ele aşa, la grămadă, mai ales că, la o adică, nici nu e prea mult de spus despre ele.
În urmă ce ceva timp, dar nu foarte demult, totuşi, scriam tot aici despre statul-şandrama, cum îl botezasem eu după ce-l asemănasem cu o colibă veche şi putredă, care se dezmembra văzând cu ochii, scârţâind din toate cuiele şi încheieturile. Acum vin şi spun în plus că între zidurile ţării ăsteia care seamănă şi ea tot mai mult cu o ruină nu mai există niciun perete de care să te sprijini când clanurile îşi dau cu pietre-n cap şi nicio uşă pe care s-o închizi şi în spatele căreia să-ţi ascunzi copiii când vreun miliţian are chef să ţi-i calce pe zebră. Şi în care, cât de curând, adică în vreo două sau trei luni, zic eu, o să ne spargem singuri becurile şi-o să ne smulgem singuri ţevile de gaz din podele. Iar când, şomeri, o să ne plictisim fără televizoare, aruncate şi ele la gunoi, o să mai tragem cu coada ochiului, de după perdele, pe ferestrele care au rămas la locurile lor, la grevele profesorilor care, după ce-au stat doi ani mai mult pe internet, sunt nemulţumiţi că au salarii doar de trei ori mai mari decât privaţii care, de altfel, îşi merită soarta mizerabilă.
Poate că n-aş fi scris ultima propoziţie, dar parcă e prea mult ce se întâmplă. Mult, mult prea mult. Simt că trăiesc într-o ţară fără cap şi fără coadă, ca o propoziţie rostită de un politician de doi bani care-şi pune protejaţii prin toate agenţiile guvernamentale. Lor, politrucilor ăstora din cauza cărora suntem astăzi acolo unde suntem, eu le zic oameni invizibili. Dacă vin la lucru, nici măcar nu ştiu pentru ce o fac, fiindcă sunt proşti ca noaptea. Niciunul n-a dat, nicio dată, nici măcar o caricatură de concurs pentru postul căruia nici nu cred că ştie să-i spună pe nume. Eu, la privat, am dat o grămadă, dar ţin minte că aveam un coleg care nu dăduse niciunul şi care, cu toate că eram doar vreo 14 oameni în redacţie, dacă nu venea două săptămâni la lucru, nu observa absolut nimeni. Eu, în schimb, săracul, dacă mă duceam până la veceu şi mi se întâmpla să-mi mai scot vreun coş în oglinda de deasupra chiuvetei, într-un minut eram dat deja în urmărire internaţională. Cu toate astea, el avea şi salariu dublu, şi funcţie mai mare decât mine.
Chiar şi aşa, încerc, totuşi, să văd mai degrabă partea plină a paharului, atât cât oi mai putea. Şi-atunci îi mulţumesc lui Dumnezeu că, pe lângă toate cele pe care ni le-a dat, nu ne-a mai blagoslovit şi cu vreun război, fiindcă, cu o aşa conducere la cârma ţării, cred că ne-ar bate de nu ne-am vedea până şi Polul Nord, cu Armata Oamenilor de Zăpadă, cu puşti făcute din mături care trag cu gloanţe din ţurţuri născuţi din lacrimile îngheţate ale unei mame care-şi plânge fetiţa de 13 ani omorâtă pe zebră de un miliţian care nu va păţi nimic.
Adrian CRÂNGANU