Sculptorul Constantin Lucaci s-a născut la 7 iulie 1923, în Bocşa Română. E cunoscut mai ales pentru fântânile sale, sculpturile în piatră şi oţel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv a celora de tipul fântânilor cinetice, dintre care cele din oraşele Reşiţa şi Constanţa sunt printre cele mai cunoscute şi apreciate. Aceste fermecătoare fântâni reînnoiesc tradiţia antică, formând adevărate jocuri de apă. Este laureat al Premiului Herder în 1984. De asemenea, a fost distins cu numeroase ordine şi medalii.

În Italia, la Pinacoteca Sanctuarului San Francesco din Paola, a fost inaugurată colecţia sculptorului Constantin Lucaci, un muzeu cu o parte din lucrările acestuia. Este singurul artist român care a beneficiat de un asemenea interes din partea unui organizator atât de prestigios. Intrată în custodia Vaticanului, această donaţie are toate şansele să fie admirată de acum înainte de milioanele de credincioşi care vor vizita sanctuarul şi locurile ce au fost martorele minunilor săvârşite de Sfântul calabrez.

• Dialog cu sculptorul Constantin Lucaci

Am copilărit pe aceeaşi stradă cu sculptorul Constantin Lucaci, maestrul necontestat al sculpturii în oţel inoxidabil, ba chiar pe aceeaşi parte a străzii, la o distanţă de 300 de metri, dar şi de 30… de ani.

S-a bucurat enorm când am vorbit despre Bocşa, domnia-sa locuind în Bucureşti. Oraşul nostru este aproape de Reşiţa şi Caransebeş, în aval pe râul Bârzava, acolo unde dealurile cedează locul câmpiilor. Am aflat lucruri interesante de la un artist care şi-a dedicat întreaga viaţă artei şi mă bucur că prin publicaţia ,,Caraş-Severinul în 7 zile” pot să transmit discuţia avută iubitorilor de artă şi de frumos.

• Cine v-a făcut să alegeţi sculptura, domnule Lucaci?
• Dumnezeu. Am copilărit la Bocşa, am avut la un moment dat a o mare revelaţie când tata a adus nişte brânză învelită cu reproduceri după Michelangelo, când eu aveam 5-6 ani. Atunci s-a produs probabil minunea. Când am văzut acele reproduceri, am avut o stare interesantă, greu de descris, ca şi când cineva mi-a zis ceva. Cred că fiecare dintre noi ne naştem cu ceva dumnezeiesc. Talentul vine din naştere şi ni se dă o vocaţie, probabil din conjunctura zodiei, de la părinţi sau chiar de mai departe…
• L-aţi cunoscut pe Tiberiu Bottlik… De ce credeţi că artişti ca el nu sunt cunoscuţi aşa cum ar trebui?
• Pe la 14 ani, ciopleam şi făceam în diferite materiale figuri, şi tot în aceea perioadă am fost la un pietrar din Vasiova care făcea lucrări funerare pentru cimitirele catolice şi ortodoxe. Făcea îngeri şi oameni. L-am rugat pe acest om, Romsauer, să mă înveţe să cioplesc în piatră. Mi-a dat să fac un cap de bărbat. Mi-a explicat unele lucruri, apoi cum să ţin ciocanul şi dalta. M-am apucat de treabă şi se pare că a ieşit ca al maistrului, sau poate chiar mai bine. Atunci a venit Bottlik, ei doi colaborau, amândoi trăiau de pe urma lucrărilor făcute pentru cimitire, a văzut lucrarea mea şi a întrebat cine a executat-o. Se deosebea de stilul în care se lucra în atelierul lui Romsauer. Peste câteva zile m-am dus la Bottlik. Acest om avea o cultură extraordinară, era la origine baron. A învăţat la Budapesta, Viena, München şi Paris. El nu este atât de cunoscut pentru că n-a ieşit din tiparele normale. Mulţi nici nu ştiu să iasă, încearcă, însă greşesc. În perioada aceea, arta în general şi sculptura în special se făceau la modul cel mai serios. Trebuie să perfecţionezi ce au făcut înaintaşii şi să te întreci pe tine mereu… Din păcate, el n-a fost în stare de aşa ceva. Mie, însă, Tiberiu Bottlik mi-a fost de mare folos, pentru că mi-a transmis cultura franceză, boema aceea de mare valoare, şi m-a făcut să înţeleg că pentru a ajunge bun trebuie să munceşti tare mult. Am visat să merg la Paris şi să studiez acolo. Lucram la uzină, unde am învăţat gravura, lăcătuşeria, sudura şi strungăria. Mi-am spus că mă duc la Paris, unde voi învăţa sculptura şi voi trăi din cele învăţate de mine, în uzina de la Bocşa, fiindcă ştiam că din artă nu se poate trăi aşa de bine. Au trecut chiar ani, şi el tot îmi amâna plecarea mea la… Bucureşti. Am renunţat la ajutorul său şi am aşteptat terminarea războiului, ca să încerc totul de unul singur. Într-o zi, când nu mă mai aşteptam la nimic, a venit la noi acasă şi mi-a spus că a vorbit cu cineva din conducerea uzinei, că voi primi o bursă şi voi putea merge să studiez la Bucureşti. Mi-a spus că în tot acest timp m-a urmărit şi că n-a vrut să mă sacrifice, însă, când şi-a dat seama că viaţa mea e sculptura, s-a hotărât să mă ajute. Arta cere sacrificii, şi eu pot să spun acum, după atâţia ani, că aşa este, însă nu-mi pare rău.
• Prin ce se deosebeşte un artist profesionist de un… amator?
• Sunt artişti amatori care mor amatori, nu ajung niciodată să facă artă adevărată, însă mai toţi profesioniştii au fost amatori. Nu poţi să înveţi la o şcoală superioară până când nu ai încercat să faci ceva la nivel de… amator.
• A fost lung drumul până la stilul… Lucaci?
  
• A fost foarte lung şi a fost original. Eu am ajuns la o concepţie personală, la o viziune modernă, trecând prin toate fazele. Am studiat natura, omul, am făcut portrete, am făcut nuduri şi am lucrat mult în granit până am ajuns la oţel. Am parcurs toate etapele artei universale şi aşa am ajuns la viziunea mea. Sunt unii care vor să facă ceva deosebit, însă ei nu ştiu să facă un portret. Sunt etape pe care trebuie să le parcurgem, e valabil în orice domeniu. Mulţi încearcă să-i copieze pe americani, care, din păcate, cu toţi banii lor promovează de multe ori kitschul. Noi nu trebuie să ardem etapele, ci trebuie să le parcurgem.
• Este răsplătită munca unui sculptor în România?
• Munca unui sculptor şi, în general, munca unui artist din România nu este răsplătită. În aprilie 2007 mi s-a deschis în Italia un muzeu personal, patronat de Vatican. Eu nu mă pot compara, din punct de vedere material, nici cu un fotbalist mediocru de la o echipă de categoria a doua. Majoritatea artiştilor se descurcă greu, fiind profesori de desen şi, din când în când, reuşesc să-şi vândă câte o lucrare.
• Prin ce se deosebeşte sau se aseamănă un sculptor de un pictor?
• Prin nimic nu se aseamănă. Pictura se exprimă prin desen, culoare, perspectivă. Sculptura e o sinteza şi se aseamănă cu muzica, nu este narativă. Sculptorul trebuie să-şi exprime toată ideea într-un volum.
• Cum credeţi că va evolua arta, în general, şi sculptura în special, în următorii ani?
• Nu cred că va evolua tare mult. Vor fi nişte ani supuşi oamenilor cu mulţi bani, mulţi dintre ei neavând cultură, şi atunci au preferinţe către… nimicuri, către o artă care nu e adevărată. Arta autentică e mai greu de înţeles.
• Ce transmiteţi celor ce iubesc arta?
• Le transmit să aibă încredere, să nu se lase furaţi de tot felul de apariţii, de impostori. Din păcate, nu toată lumea are acces la artă, dar asta nu dintr-o lipsă de cultură, ci dintr-o lipsă de sensibilitate. Să fie conştienţi că arta adevărată nu va muri niciodată!
• În afară de sculptură, ce pasiuni mai aveţi?
• În afară de sculptură, eu am făcut mai multe fântâni cinetice, moderne. Ultima a fost inaugurată la Alba Iulia. Este o fântână de mare anvergură. Aceste fântâni reprezintă o artă complexă, în care se regăseşte muzica, arhitectura, apa şi sculptura, bineînţeles. Criticul italian Alesandro Amoroso mi-a intitulat fântânile ,,Simfoniile lichide ale lui Lucaci”.

A consemnat

Adalbert GYURIS