Multe şi importante probleme au stat în sarcina autorităţilor din oraşul Caransebeş între anii 1941-1948: asigurarea unor condiţii de trai şi muncă refugiaţilor din Ardealul de Nord, apoi celor din Basarabia şi Bucovina, sprijinirea familiilor celor concentraţi sau aflaţi pe front, ajutorarea persoanelor sărace din oraş şi ajutorarea soldaţilor răniţi din spitalele militare amplasate în oraş.

La Primăria oraşului Caransebeş, fie pe posturi libere, fie pe posturi suprabugetate, au fost angajaţi refugiaţi din Ardealul de Nord, care îşi părăsiseră vechile locuri de muncă şi bunurile familiale. Unii dintre aceştia s-au confruntat cu probleme şi după stabilirea în Caransebeş. Angajat la Primărie şi primind o modestă locuinţă de serviciu chiar în incinta acesteia, refugiatului Gavril Ţoca i-au furat legionarii în zilele de 21-23 ianuarie 1941 puţinele lucruri care îi aparţineau, după ocuparea cu forţa a sediului administrativ. Primăria s-a văzut nevoită să-i acorde un ajutor bănesc de 600 de lei, în 4 februarie, pentru înlocuirea bunurilor sustrase.

Refugiaţii angajaţi la Primărie între 1941-1944 proveneau din judeţul Sălaj, din Baia Mare, Oradea, Şomcuta Mare şi Satu Mare.

Din Ardealul de Nord se aflau în Caransebeş şi elevi refugiaţi fără familii, cărora li s-au acordat ajutoare de peste 10.000 de lei în preajma Crăciunului din anul 1942.

Un rol important în ajutorarea persoanelor nevoiaşe din oraş l-a avut Comitetul Local al Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, care a făcut donaţii importante. Acesta a beneficiat de 4 vagoane de lemne de foc pe care le-a distribuit nevoiaşilor, dar şi de bani donaţi de Episcopul Veniamin Nistor (5.000 de lei), Consiliul eparhial (10.000 de lei), Comunitatea de Avere (25.000 de lei) şi Industria de Lemn „Mundus şi Borlova-Armeniş” S.p.A. (5.000 de lei). Alimentele cumpărate şi lemnele de foc au fost distribuite în mod echitabil, în preajma Sărbătorilor de iarnă din 1942. Din evidenţele Primăriei, rezultă că erau înregistrate şi ajutorate 133 de persoane sărace, cărora li s-a distribuit şi porumb în valoare de 43.714 lei.

Dintr-o situaţie întocmită de Primăria oraşului Caransebeş, rezultă că în perioada 24 august 1941-1 octombrie 1942, prin cele trei cantine cu caracter social din oraş (două cantine şcolare şi una obştească), au beneficiat de hrană în valoare de 198.560 de lei, 160 de persoane. La nivelul oraşului au fost asistate social 13 familii ale celor mobilizaţi, 129 de familii nevoiaşe, 80 de alţi asistaţi social, şapte văduve de război, patru orfani de război ş.a., în total 239 de persoane. Unora dintre acestea li s-a oferit îmbrăcăminte în valoare de 60.126 de lei, alimente în valoare de 47.852 de lei, şi alte bunuri în valoare de 55.000 de lei.

Pe raza oraşului se aflau, în perioada 1 aprilie 1941-31 martie 1942, un număr de 582 de familii nevoiaşe ale celor concentraţi în unităţi militare. În cadrul „Ajutorului de iarnă” organizat de Comitetul de Patronaj al Operelor Sociale s-au organizat trei colecte, strângându-se suma de 154.401 lei, distribuită pentru cumpărarea de lemne de foc şi îmbrăcăminte. Prin colectele iniţiate au fost ajutate nouă văduve şi orfani de război, 13 familii de concentraţi, 80 de copii de la şcolile primare, 23 de elevi refugiaţi, 116 familii nevoiaşe şi 20 de bătrâni.

Cantina obştească a fost sprijinită cu suma de 45.857 de lei, iar pentru soldaţii din Regimentul 96 Infanterie aflaţi pe front s-au cumpărat ţigări şi vin în preajma Paştelui, în sumă de 28.650 de lei.

Pentru ocrotiri sociale, Primăria a cheltuit suma de 60.164 de lei, cea mai însemnată (48.000 de lei) pentru ajutorarea bătrânilor şi infirmilor.

În a doua parte a anului 1942, datorită creşterii numărului de decese pe front, s-a creat în oraş Comitetul I.O.V.R., care, în 18 noiembrie, avea în evidenţele sale 15 cazuri de decese şi opt cazuri de dispăruţi pe front, în urma acestora rămânând 11 văduve, 22 de orfani de război şi 28 de părinţi cu fii căzuţi pe front.

Ajutorarea acestora s-a făcut şi cu implicarea Prefecturii judeţului Severin, care în 29 decembrie a pus la dispoziţia acestui comitet suma de 45.666 de lei, dovedită însă a fi insuficientă.

Apropierea vertiginoasă a frontului şi refugierea populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina de Nord, începută la 18 martie 1944, evacuarea şi încartiruirea unor instituţii, însoţite de funcţionari ai acestora (ministere, departamente, consilii eparhiale ş.a.), au dus la suprapopularea oraşului, care, în 22 mai 1944, înregistra 11.462 de localnici şi 4.037 de refugiaţi. Pentru toţi trebuiau create condiţii de viaţă. Locuitorii şi instituţiile locale şi-au dovedit spiritul de jertfă, neînregistrându-se nemulţumiri.

Din punct de vedere social, anii 1944-1946 au fost destul de complecşi pentru populaţia oraşului Caransebeş. Numărul mare de refugiaţi, cei din Ardealul de Nord întârziind să se întoarcă în anul 1945, datorită nesiguranţei din zonă, şi avalanşa de trupe sovietice, au creat probleme care au afectat starea de spirit, siguranţa persoanelor şi a avutului personal.

Autorităţile judeţene şi cele locale au încercat să ţină sub control multe dintre problemele de ordin social care s-au ivit.

Comitetul Judeţean Severin al Ligii Operelor Sociale era informat despre realităţile cu care se confrunta oraşul Caransebeş şi, în consecinţă, la 19 ianuarie 1945 a acordat Comitetului Local al Ligii o subvenţie de 100.000 de lei. Din această sumă, s-au distribuit în mod eşalonat, în perioada ianuarie-martie, ţigări pentru răniţii din spitalele militare, la nivelul unei cote de 15-20 de ţigări pe săptămână pentru fiecare rănit. Cu astfel de ajutoare a venit în sprijinul soldaţilor răniţi şi Organizaţia locală a Apărării Patriotice, care, în 30 aprilie 1945, a distribuit 37.000 de ţigări.

Ca şi în alte localităţi, au existat şi în Caransebeş persoane şi familii sărace, care necesitau ajutoare sub diferite forme. Pe lângă Primărie, s-a redeschis, începând din aprilie 1945, o cantină obştească destinată acestora. În luna iulie, Primăria avea în evidenţe 65 de copii săraci ai concentraţilor şi 35 de copii din familii I.O.V.R. care primeau hrană în mod gratuit.

Numărul persoanelor nevoiaşe din oraş era destul de mare şi la sfârşitul anului 1945. Pentru cele 340 de persoane sărace, Episcopul Veniamin Nistor a iniţiat o colectă în pragul Sărbătorilor de Crăciun, adunându-se suma de 1.444.650 de lei „afară de alimente şi alte danii în natură”, sumă acordată acestora.

Primăria oraşului s-a implicat, în luna octombrie 1947, în ajutorarea celor 21 de bătrâni neputincioşi din oraş, cu câte 300 de lei stabilizaţi fiecăruia.

Războiul a săpat răni adânci în multe familii din oraş. Conform unor informaţii din documente, în 4 septembrie 1945 erau recenzaţi în oraş 13 invalizi de război, majoritatea fără avere, care aveau în întreţinere 11 copii. De asemenea, erau 19 văduve de război, toate fiind în posesia titlului de pensie.

Prin Biroul I.O.V.R. din cadrul Primăriei, s-au acordat sub formă de pensie drepturile cuvenite urmaşilor celor 28 de soldaţi dispăruţi pe front, începând cu luna octombrie 1945 şi continuând pe tot parcursul anului 1946.

Bun cunoscător al grijilor şi suferinţelor celor mulţi, dar mai ales ale orfanilor de război, Episcopul Veniamin Nistor a emis în 29 octombrie 1945 o Circulară prin care îndemna ca în fiecare parohie să se organizeze câte un comitet cu scopul de a ajuta şi ocroti copiii orfani, până când unii dintre ei vor fi plasaţi în orfelinate. Ajutorul principal consta în haine, alimente, cărţi ş.a.

Măsurile de protecţie socială au inclus şi cele 17 familii cu soţi concentraţi în unităţi militare, ele însumând 40 de persoane. Asemenea ajutoare s-au plătit de către Primărie în perioada aprilie 1945-ianuarie 1946.

În Caransebeş a funcţionat, începând din 21 iunie 1943 şi până la 31 martie 1946, Comitetul local pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe ale concentraţilor, care avea ca preşedinte pe primarul oraşului, iar ajutoarele erau distribuite în funcţie de numărul membrilor de familie, soţie şi copii minori.

Fabrica de mobilă de la Balta Sărată, prin conducătorii săi, a avut în atenţie şi greutăţile angajaţilor. În Duminica Floriilor, în 22 aprilie 1945, s-a inaugurat un cămin de zi pentru 30 de copii mici ai muncitorilor, în prezenţa conducătorilor fabricii, a primarului Milan Ognanovici, a reprezentanţilor Sindicatului muncitorilor, a medicului David Jurca de la Spitalul C.A.S. şi a colonelului N. Ionescu. Gestul poate fi interpretat ca o victorie a pretenţiilor formulate de către sindicate, într-o perioadă de ascensiune a protestelor sindicatelor, curtate tot mai mult de stânga comunistă.

Seceta şi foametea din Moldova, din anii 1946-1947, n-au trecut neobservate în oraşul Caransebeş. Foaia Diecezană a publicat, în februarie 1947, un scurt apel pentru ajutorarea copiilor înfometaţi din Moldova, care au ajuns şi în Banat. În luna martie se aflau în oraş 95 de copii moldoveni. Episcopul Veniamin Nistor a adresat credincioşilor, în 9 martie 1947, după Sfânta Liturghie, „un înlăcrimat apel pentru găzduirea şi întreţinerea acestor sărmani copilaşi”. Îndemnurile episcopului au fost înţelese, şi mulţi dintre copii au fost preluaţi spre întreţinere şi educaţie de către familii, unităţi militare şi şcoli, iar elevi şi cadre didactice din oraş au adunat bani şi alimente pe care le-au trimis în Moldova, pentru a ameliora soarta năpăstuiţilor fraţi.

Una dintre cele mai spinoase probleme pentru administraţia locală şi alte instituţii din oraş a fost drama refugiaţilor, mai ales a celor din provinciile alipite Uniunii Sovietice.

Ea s-a declanşat încă din luna septembrie 1944. În Caransebeş se aflau un număr mare de refugiaţi din judeţele Neamţ, Tighina, Hotin, Iaşi, Cetatea Albă, Soroca, Rădăuţi, din localităţi precum Chişinău, Roman şi Bârlad. În vederea repatrierii, pentru 82 de bărbaţi identificaţi în oraş, Comisariatul de Poliţie Caransebeş a pregătit trimiterea lor la Legiunea de Jandarmi Severin, din Lugoj.

Printr-un Ordin circular al Prefecturii judeţului Severin din 30 ianuarie 1945, se pretindea autorităţilor locale să identifice toţi basarabenii şi bucovinenii şi să-i oblige să se prezinte în faţa Comisiilor sovietice pentru controlul actelor. Cu prioritate, urmau să fie verificaţi refugiaţii ajunşi în România după 28 iunie 1940. O asemenea comisie de verificare şi triere a funcţionat şi în Caransebeş. Cei care refuzau să se prezinte puteau fi reţinuţi.

Începând cu luna februarie 1945, internatul Academiei teologice a funcţionat ca Centru pentru strângerea basarabenilor şi bucovinenilor obligaţi să se întoarcă în localităţile pe care le părăsiseră.

În Banat, inclusiv în zona Caransebeşului, s-au aflat mulţi preoţi refugiaţi, cărora Ministerul Cultelor le-a pretins, în februarie 1945, să se întoarcă imediat la posturile lor, altfel li se vor sista retribuţiile începând din 15 februarie.

Toţi refugiaţii din cele două provincii erau consideraţi cetăţeni sovietici şi erau obligaţi să se supună ordinelor date de delegatul Comisiei Aliate de Control pentru Repatriere. Printr-un Ordin drastic al Prefecturii judeţului Severin, s-a cerut ca toţi basarabenii şi bucovinenii angajaţi să fie destituiţi, în vederea repatrierii. Li se interzicea să se căsătorească cu cetăţeni români.

În 20 martie 1945, Comisariatul de Poliţie Caransebeş a difuzat o publicaţiune prin care refugiaţii trebuiau să se prezinte la comisie până în 23 martie. În aceeaşi zi, urmau să fie îmbarcaţi pentru plecare în URSS, împreună cu membrii familiilor lor. Prefectura a pretins „să se facă un riguros control ca să nu rămână nici un cetăţean sovietic în oraş”. În acceaşi zi, această instituţie era informată că un prim eşalon de refugiaţi a plecat spre URSS, „iar în prezent se află în localitate Comisia Aliată de Control, care lucrează la revizuirea celor rămaşi”.

Sub presiunea ordinelor, a continuat vânătoarea celor care trebuiau să fie trimişi în URSS. Se pretindea celor care aveau refugiaţi în chirie să-i denunţe autorităţilor. Cei care refuzau să se prezinte la Centrele de triere şi repatriere din Caransebeş şi Lugoj urmau să fie aduşi cu forţa de către organele de ordine publică.

În luna mai 1945 au fost trimişi în URSS „24 de cetăţeni sovietici”, printre ei aflându-se şi învăţători.

În oraşul Caransebeş fuseseră evacuate 21 de cadre medicale cu pregătire medie din judeţele Hotin şi Bălţi, care au funcţionat în anii 1944-1945 la Spitalul de stat. La solicitarea autorităţilor s-a făcut cunoscut că unele dintre acestea s-au prezentat la Comisia de control din Lugoj, altele au dispărut între 15-16 martie 1945, iar altele au fost ridicate cu forţa de către sovietici.

Drama refugiaţilor basarabeni şi bucovineni a continuat până în luna septembrie 1945. La 1 octombrie 1945, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a constatat mari abuzuri în ceea ce priveşte repatrierea, fiind acuzate în mod direct Jandarmeria şi Poliţia. Primăria oraşului Caransebeş era informată că, în conferinţa din 18 septembrie 1945, la care au participat şi reprezentanţi sovietici, s-a stabilit „că nimeni nu va fi repatriat împotriva voinţei sale”. Era prea târziu, căci refugiaţii care au admis să se întoarcă au avut parte de deportări în Siberia şi Asia Centrală.

Statutul incert al Ardealului de Nord, chiar şi după 25 octombrie 1944, a făcut ca mulţi dintre elevii refugiaţi fără părinţi să rămână în continuare la şcolile din Caransebeş. La liceul caransebeşean se aflau 12 elevi refugiaţi, provenind din Ardealul de Nord, din Bucovina şi Basarabia, a căror cazare întâmpina greutăţi după rechiziţionarea internatului. Aceştia au fost sprijiniţi pe parcursul anului 1945 atât de către Comitetul Local al Ligii Operelor Sociale, cât şi de către Primărie, cu lenjerie de pat, saltele, pături, plapume ş.a.

În pofida atâtor greutăţi, oraşul Caransebeş a înţeles comandamentul vremurilor şi şi-a adus o contribuţie însemnată la înlăturarea unor griji şi suferinţe ale celor săraci, ale celor fără părinţi sau cu părinţi invalizi, ale celor refugiaţi şi obligaţi să-şi părăsească avutul şi să-şi caute un rost în altă parte. Pentru aceştia, fie şi vremelnic, Caransebeşul a fost o gazdă primitoare.

Constantin BRĂTESCU