Oraşul Caransebeş va cunoaşte în această perioadă însemnate modificări în plan urbanistic şi demografic, nu atât prin aportul populaţiei autohtone, cât mai ales unei permanente migrări din mediul rural. S-au alocat anual sume importante pentru întreţinerea şi alinierea străzilor, pentru repararea podurilor şi podeţelor, pentru îndiguiri şi refacerea digurilor distruse în urma unor inundaţii, dar şi pentru repararea unor edificii publice. Demn de subliniat este faptul că a apărut şi un cartier nou, impus de construcţiile de locuinţe fără autorizaţii din partea populaţiei foarte sărace a oraşului.

Valoarea lucrărilor edilitare din perioada 1919-1940 s-a ridicat la suma de 1.366.332 de lei, unele lucrări nefiind finanţate de către Primărie.

Dintr-o situaţie întocmită la 19 decembrie 1942, reiese faptul că cele mai importante lucrări din această perioadă au fost: construirea etajului al doilea la clădirea Şcolii normale de învăţători începută în anul 1925, cu o valoare de 4 milioane de lei, sala de mese de la aceeaşi şcoală, construită între 1931-1933, în valoare de 1,6 milioane de lei, construirea impunătorului internat al Liceului „Traian Doda” între anii 1934-1935, în valoare de 3 milioane de lei, cu un important aport financiar al Ministerului Educaţiei Naţionale, dar şi clădirea noului spital orăşenesc cu 80 de paturi, construit între 1937-1938, pentru care Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale a virat suma de două milioane lei.

Ambiţiile edililor locali erau destul de mari, dacă analizăm documentele vremii. În anul 1928, Ministerul de Interne a ordonat întocmirea unui plan de activitate pe 8 ani, care să cuprindă principalele obiective de realizat, chiar prin luarea unor împrumuturi. În acel an, primarul Frederik Pauck, cu o vastă experienţă în administraţie, împreună cu consilierii săi, îşi propunea următoarele: zidirea unui nou spital, zidirea unei băi comunale, canalizarea oraşului, zidirea unui nou abator, construirea uzinei de apă, zidirea unei case culturale, zidirea unui cămin de ucenici, zidirea a două clădiri pentru cele două grădiniţe de copii.

Este uşor de observat că multe dintre cele propuse, şi care erau considerate priorităţi, nu au fost realizate în epocă, fiind amânate pentru multe decenii, în primul rând datorită potenţialului economic redus al oraşului, care nu-şi putea asigura sursele de venituri necesare.

Construcţiile noi de locuinţe se înscriu constant pe parcursul anilor între 22-30 anual, fiind un important indiciu pentru dezvoltarea urbanistică a oraşului.

Redactarea şi aplicarea unui nou regulament edilitar apare în anul 1934 ca o necesitate. Vechiul regulament „de edilitate” aplicat în oraş era din anul 1894.

În anul 1929 se aflau în oraş 1.474 de case şi 378 de grajduri. La această zestre particulară se adăugau instituţiile publice, şi acestea în număr însemnat. Numărul caselor de locuit a crescut în anii următori destul de mult, astfel că în 1942 existau 1.785 de case de locuit, din care 855 în stare bună, 487 în stare mijlocie şi 443 în stare rea.

Încă din anul 1925 s-a ridicat problema apariţiei unui nou cartier în marginea oraşului, lângă Drumul naţional către Haţeg. Solicitarea a fost iniţial făcută de un grup de ţigani corturari, care doreau să se stabilească pe raza oraşului. Pentru a rezolva pe baze legale solicitarea acestora, s-a intervenit la 17 octombrie 1925 la Ministerul de Interne, cerând permisiunea de a vinde „din mână liberă” loturi de case, măsura înscriindu-se şi în actele de siguranţă şi ordine publică.

Pentru acest cartier situat în apropierea fabricii de cărămidă a lui Petru Talpeş s-a întocmit în anul 1929 un plan de situaţie pentru dezmembrarea imobilului nr. top. 2825, proprietatea oraşului, care includea 57 de loturi de casă. La nivelul Primăriei, încă din acel an s-au întocmit tabele cuprinzând persoanele cărora le-au fost atribuite loturi de casă în cartierul Pipirigul Mic. Numărul solicitanţilor s-a înscris între 59-61 de persoane.

Cartierul Pipirigul Mic îşi găseşte rezolvarea definitivă abia în anul 1935, când s-a schimbat destinaţia unui teren în suprafaţă de 7 jugăre din izlazul comunal, lângă Şoseaua Naţională Caransebeş – Haţeg, pentru înfiinţarea cartierului, unde deja erau construite case fără respectarea vreunui plan urbanistic. Funcţionarii Primăriei constataseră că 26 de locuitori ocupaseră suprafeţe din izlaz şi îşi construiseră case modeste. În marea lor majoritate, erau muncitori zilieri şi ţigani, care renunţaseră la statutul de nomazi.

La 1 noiembrie 1937, Consiliul local a hotărât să se vândă loturile de case celor care le-au ocupat, au construit case sau aveau case în construcţie, situate pe loturile din cartierul Pipirigul Mic, rezervate pentru împroprietărire, preţul de vânzare fiind de 60 de lei stânjenul pătrat, plătibil în 6 rate anuale, începând cu anul 1938.

Pe lângă întreţinerea străzilor, sume importante s-au cheltuit pentru îndiguiri şi refacerea unor poduri şi podeţe distruse de inundaţii. În anul 1925 se cheltuise suma de 265.122 de lei pentru întărirea malurilor râului Timiş între podul care ducea spre Teiuş şi podul CFR.

După numai un an, inundaţiile din lunile iunie-iulie au cauzat pagube imense, compromiţând recoltele de pe circa 1.500-2.000 de jugăre şi distrugând din nou digurile de apărare de pe malurile râului Timiş. Daunele privind culturile agricole au fost estimate la peste 500.000 de lei, iar refacerea digurilor de apărare şi reconstruirea Dâlmei au costat 1.276.880 de lei, unele lucrări urmând să fie executate în regim de urgenţă. Digul de apărare a oraşului situat pe malul drept al Timişului fusese distrus pe o lungime de 160 m, Primăria angajându-se să-l refacă în regie proprie. Fusese distrusă şi aleea către Halta Teiuş şi cele două punţi din zonă, refacerea costând 136.919 lei. Valoarea tuturor lucrărilor executate în 1926, impuse de urmările inundaţiilor, s-a ridicat la suma de 1.530.223 de lei, ceea ce pentru oraşul Caransebeş însemna un efort financiar destul de mare.

În anul 1930 încă nu erau terminate lucrările de reparaţii la digul distrus de inundaţii şi nici nu erau refăcute punţile de peste râul Sebeş din dreptul Pieţei Lemnelor şi din dreptul Târgului de vite. Refacerea acestora a necesitat alocarea sumei de 51.560 de lei.

O sumă mult mai importantă a trebuit alocată pentru refacerea completă a suprastructurii podului peste Timiş spre Teiuş, evaluată de Serviciul tehnic la 197.782 de lei, şi care s-a executat în regie proprie.

În zilele de 3-5 mai 1938 s-au înregistrat noi inundaţii, care au provocat pagube însemnate la barajul de la Canalul Morilor, care alimenta şi Uzina electrică. S-a impus refacerea barajului, deoarece apa se scurgea în râul Sebeş, iar întârzierea lucrărilor ar fi adus pagube imense Uzinei electrice şi morilor de pe marginea canalului. Valoarea lucrărilor s-a ridicat la suma de 19.270 de lei. În urma inundaţiilor din mai 1938 s-a impus executarea şi a altor lucrări, precum curăţarea canalului de la Uzina electrică şi refacerea Canalului Morilor în dreptul Băncii Graniţei (Banca Comercială Română de astăzi – n.n.), valoarea lucrărilor ridicându-se la suma de 52.250 de lei.

Un obiectiv important pentru anul 1939 a fost amenajarea Târgului de vite, situat în apropierea râului Sebeş. Deoarece devizul de lucrări se ridica la suma de 340.000 de lei, având în vedere că Târgul de vite era de interes zonal, Camera de Comerţ şi Industrie Lugoj a contribuit cu suma de 60.000 de lei. Se impuneau şi alte lucrări absolut necesare, precum regularizarea albiei râului Sebeş şi îngrădirea târgului, lucrări eşalonate până în anul următor.

Uzina electrică a oraşului Caransebeş a fost o importantă sursă de dezvoltare şi a altor localităţi învecinate. În anul 1935, Consiliul local a aprobat electrificarea satului Caransebeşul Nou, iar în anul 1939 s-a extins reţeaua electrică cu încă 320 m. În acelaşi an s-a decis prelungirea reţelei electrice în cartierul Teiuş, de la Izvor până la vila dr. Ioachim Miloia, pictor de renume, organizator al Muzeului Banatului şi primul director al Arhivelor Statului din Timişoara. Se solicita proprietarilor să procure stâlpii necesari, în număr de 8.

Constantin BRĂTESCU