Stau în cumpănă. Nu reuşesc să mă hotărăsc despre ce să scriu azi şi, prin urmare, nu ştiu cum să încep. Se-adună parcă tot mai multe lucruri care nu-mi convin şi aproape că nu mai găsesc nimic care să mă mai scoată din starea asta care începe să semene tot mai mult cu o lehamite uriaşă. Nu zic, poate că am şi eu partea mea de vină. Încă de când eram mic, nu numai mama, ci şi babele din vecini îmi spuneau mereu că sunt mofturos şi pretenţios. Eu cred doar că mereu am avut aşteptări prea mari de la cei din jurul meu şi judecam lucrurile doar din punctul meu de vedere, şi asta a fost o mare greşeală. Când am încercat s-o corectez, şi chiar am reuşit lucrul ăsta, a fost însă prea târziu pentru mine. În ochii celorlalţi am rămas doar un bărbat exigent, urmaşul puştiului acela mofturos şi pretenţios care cerea mereu prea mult, chiar dacă, întotdeauna, eu am dat primul tot ce aveam mai bun de oferit. Iar asta m-a făcut, uneori, să mă însingurez şi să mă consider un neînţeles.
Cam în aceeaşi situaţie sunt şi acum. Atâta doar e în plus – faptul că, fără să vreau, am descoperit ceva ce a făcut să mi se mai îmblânzească privirea. Dar asta am s-o las pentru la sfârşit. Deocamdată am să scriu despre lucrurile care mereu mi-au stat pe limbă şi am tot amânat, de la o săptămână la alta, să vorbesc despre ele, fiindcă nu-mi face nici cea mai mică plăcere să-mi amintesc de unele întâmplări. Ba, uneori, chiar mă bucuram când găseam un alt subiect pentru editorial şi puteam să fentez, măcar o săptămână, acele aduceri aminte.
Acum, însă, nu ştiu ce m-a apucat, dar parcă le caut eu cu lumânarea, tot aşa cum, după ce am fugit, luni întregi, de o boală care m-a măcinat încetul cu încetul şi pe care mă prefăceam că n-o bag în seamă, într-o bună zi m-am oprit din alergat şi m-am dus la medic să-mi pună diagnosticul. Fără oprirea aia, nu m-aş fi făcut bine niciodată. Şi poate chiar asta încerc să fac din nou. Să văd cât de bolnavi sunt şi suntem. Că de însănătoşit, eu, unul, nu cred c-o să ne mai însănătoşim vreodată.
De exemplu, mi-e imposibil să cred că medicii ăia de la Bucureşti care dau buluc să se înscrie pe listele pentru alegerile parlamentare pot trata pe cineva, chiar dacă e sănătos-tun. După mine, dacă erau doctori adevăraţi, rămâneau în spital. Acolo le e locul, mai ales acum, aşa cum locul soldatului e pe câmpul de luptă, iar al ofiţerilor în spatele pensiilor speciale grase şi, tot după mine, total nemeritate.
Dar nu trebuie să se ia nimeni după ce spun eu, nici măcar atunci când zic, cred că pentru a suta oară, că rar mi-a fost dat să văd ticăloşi mai mari decât liderii de sindicat. Am amintiri dezgustătoare cu ei, pe care, oricât m-am chinuit, n-am reuşit să mi le şterg din memorie. Dacă, totuşi, uneori am mai uitat unele dintre ele, cu eforturi ieşite din comun din partea mea, cam o dată la patru ani se mai găseşte câte unul care, pentru pupatul în fund al politicienilor, e chemat lângă cei doi medici şi trecut şi el pe lista pentru parlamentare. Din păcate, am dovedit că atâta putem.
Dar, cum spuneam la început, aseară, făcând ultima revizie a ziarului, am citit la rubrica din pagina a şasea, Calendar, că în data de 25 octombrie 1921 s-a născut Regele Mihai. Şi mi-am adus aminte că, odată, la o cafea, un istoric mi-a povestit că Ziua Armatei e tot în 25 fiindcă, în 1944, deşi erau în faţa oraşului Carei de vreo două săptămâni, trupele române şi-au curăţat armele, au jucat cărţi şi au fumat aşteptând ziua aceea să elibereze ţara de nemţi doar ca să-i poată dedica lui victoria. Atâta au putut.
Eu i-am dedicat doar un biet editorial, în decembrie 2017, când a fost înmormântat. I-am dat titlul – ţin minte şi acum – „Ultima Românie frumoasă”. Şi, Doamne, câtă dreptate-am avut…
Adrian CRÂNGANU