Ce poate să fie atât de frumos într-un simplu apus? Până la urmă, soarele apune în fiecare seară.

Da, dar cerul arată mereu altfel. Nu există două apusuri la fel, chiar dacă le privești din același loc. Nici noi, oamenii, nu suntem la fel în fiecare zi. Și până la urmă suntem tot noi. Nu?

Oare nu faptul că totuși suntem aceiași, dar diferiți uneori, ne face mai frumoși?

Am copilărit la țară și, pentru că de obicei acolo este locul în care nu ai acces la atât de multe, înveți să te bucuri de ceea ce ai și ajungi să le vezi pe toate ca pe nişte lucruri extraordinare.

Am învățat să găsesc bucuria în lucruri mărunte și să nu cer niciodată ceea ce știam că ai mei nu pot să îmi ofere. Și nu am suferit niciodată din această cauză. Am fost chiar foarte fericită cu ce am avut.

Și știţi de ce?

Pentru că am avut parte de momente pe care sunt convinsă că nimeni nu le poate cumpăra.

Nu am avut telefoane sau tablete. Avea prietena mea niște jocuri pe televizor, însă nici măcar ele nu aveau puterea să ne răpească din timpul petrecut împreună. Ne petreceam majoritatea zilelor afară, și nu țineam cont că era soare și cald, și că puteam face insolație, tocmai de aceea eu am fost fericita care 10 ani la rând și-a petrecut două săptămâni din vacanța de vară cu cealaltă prietenă a ei, insolația… Nu ne păsa nici că ningea și era atât de frig că ne înghețau și dinții…

Nu aveam multe, și tocmai din această cauză cred că eram și al naibii de fericiți.

Cum pot să îmi dau seama de asta? Pentru că ne măsuram bucuria în numărul de zâmbete, de râsete și de momente petrecute lângă cei dragi. Și nu exista zi în care aceste lucruri să nu se regăsească. Nu în numărul prietenilor și like-urilor de pe Facebook.

Și, cât era ziua de lungă, ori mă găseai la prietena mea, pe care evident că nu o sunam să îi spun că o vizitez, pentru că se trezea cu mine la poartă sau direct în curte, ori eram acasă și îi ajutam pe ai mei, mereu cu multă bucurie, la anumite treburi. Și da, ce ani frumoși am mai petrecut și cu ea! Acum… Deși vorbim săptămânal, ne ia destul de mult timp să ne mai revedem și să petrecem câteva ore împreună.

Alergam pe drumul spre casă doar pentru a ajunge cât mai repede și a o vedea pe mama, care mă aștepta mereu cu masa pregătită. Și, vai, cât de supărată eram dacă nu o găseam acasă, chiar dacă îmi lăsa totul pregătit și un bilețel lângă, prin care să-mi spună ce treabă are și prin care își motiva absența. Păi mă schimbam repede, mâncam și mai repede și fugeam și eu acolo unde erau ai mei, doar pentru a sta cu ei și a-i ajuta, spuneam eu, la ceea ce făceau. Acum, abia dacă ne mai vedem câteva săptămâni pe an…

Petreceam ore în șir cu sora mea, pentru că mie îmi plăcea să învăț și ei să-și asume rolul de profesoară, dar și pentru că voiam mereu să fiu acolo unde era și ea. Chiar dacă asta însemna să plâng ore în șir pentru a o convinge să mă ia și pe mine cu ea și prietenele ei la joacă.

Îmi amintesc de fiecare fluture și furnică pe care am îngropat-o și după care eu plângeam mereu, că, vorba aia, aveam antrenament de la munca de convingere pe care o făceam cu sora mea atunci când voiam ceva. Îmi mai amintesc și de orele pe care le petreceam în curte, pe o roabă plină cu iarbă verde, care era pe post de pat, și de pe care, așezate pe spate, priveam cerul. Erau momentele în care nu ne contraziceam și încercam să descoperim cât mai mulți nori cu forme cât mai interesante.

Serile în care curtea era plină de copii și ne jucam la lumina becului sau cele în care alergam în speranța de a prinde licurici au fost și ele unele dintre cele mai frumoase.

Și nu e nevoie să stau să mă mai gândesc la lucrurile mărunte care mi-au bucurat copilăria. De la cartofii copți de bunicul pe plita sobei, până la alergarea de viteză prin ploaie, urmată de alunecări prin nămol și, după, evident o baie ca pentru porcușori, pe care mama trebuia să ne-o facă mereu, există atât de multe lucruri care, deși păreau nesemnificative, au fost atât de frumoase…

Acum… Acum încerc să regăsesc aceeași bucurie și în lucrurile ce mă înconjoară. Și da, la fel ca și atunci, sunt la fel de multe. Diferite însă.

Tocmai de aceea, nu o să îmi fur din timp, ci o să îmi dedic o parte din el și pentru a privi un apus. Pentru că deși soarele apune oriunde aș fi, acasă o să apună mereu diferit.

Pentru că, indiferent de ce vârstă aș avea, am învățat încă din primii ani de viaţă că bucuria nu se găsește acolo unde e mereu multă lume. Că nu stă în mașina pe care o conduc sau nu. Că nu e nici în hainele pe care le port și nici în telefonul pe care îl butonez zilnic.

Bucuria – sau frumusețea, oricum s-ar numi ea – se găsește în primul rând în noi. Se mai găsește și în ochii și brațele acelora care ne așteaptă mereu cu drag. Se găsește și în multe momente din trecut, dar cel mai important e că ea se găsește chiar în prezent.

Depinde doar de noi să învățăm să privim dincolo de lucrurile ce ne invadează zilnic viața și să le alegem pe cele care ne fac cu adevărat fericiți.

Ana-Maria POPESCU