Ştiu foarte bine ce înseamnă un ordin, credeţi-mă. Am primit câteva milioane, şi-n Armată, şi-n viaţa cea de toate zilele. Dacă aş fi executat măcar a suta parte din ele, mai mult ca sigur că astăzi aş fi fost altceva şi altundeva, însă n-am făcut-o. Poate şi din cauza asta n-am reuşit niciodată să fiu mai mult decât un biet şef care mai degrabă şi-a rugat colegii să facă cutare sau cutare lucru, şi care s-a mulţumit cu puţinul de a fi lăsat în pace de cei tolăniţi în scaune mai înalte decât al lui. Din păcate, n-am reuşit să-mi depăşesc, sub nicio formă, condiţia de răzvrătit care uneori o mai ia şi razna atunci când trebuie să asculte comenzi tâmpite, venite de la tot felul de zevzeci.

Înainte însă de a începe mărturisirile, ar trebui să recunosc că odată, mai în joacă, mai în serios, am rugat o psiholoagă să mă „citească” şi să-mi spună fără ocolişuri de ce mă strâng ca un arici şi scot ghearele atunci când vine vorba de ordine. Înţelesesem încă de atunci cum stăteau lucrurile cu mine şi voiam să le îndrept. Ţin minte că m-a pus să stau turceşte, cu fundul pe o pernă mare, aşezată direct pe podea, mi-a zis să închid ochii, a început să mă rotească încet de umeri în sensul invers al acelor de ceasornic şi m-a întrebat câte în lună şi-n stele. La sfârşit, mi-a spus că totul mi se trage probabil din copilărie, de la felul în care s-a purtat tatăl meu cu mine.

Abia peste un timp, când am găsit răgaz să arunc o privire spre anii aceia, i-am dat dreptate. Taică-meu a fost primul om care a încercat să mă înveţe că e mai bine să merg în genunchi decât să stau drept în faţa cuiva. Ca să mă pregătească pentru asta, mă chema de la joacă, din toiul vreunui meci de fotbal, ca să duc gunoiul, fiindcă lui îi era lene să coboare şapte trepte până la tomberon, iar ceilalţi copii râdeau de mine. N-am să uit niciodată că am învăţat să fac fontă la şireturi legându-i pantofii lui, nu tenişii mei, şi nici că-mi dădea trei lei pe lună, pe care-i făceam praf în cinci minute, ca să-mi cumpăr ce vreau eu. N-au fost astea singurele lucruri pe care le-a făcut, au mai fost şi altele, când am mai crescut, dar mi-e prea greu să scriu despre ele.

După toate astea, Armata a picat cum nu se putea mai prost. Chiar dacă nu-mi face cinste, trebuie să recunosc că am făcut arest până mi s-a urât. Cel mai mult am stat închis 15 zile, fiindcă nu am vrut să execut ordinul „Culcat!”, cu toate că-i explicasem frumos caporalului că-mi explodează stomacul de la varza acră cu viermişori cu care ne-ndopaseră la micul dejun. Nu ştiu dacă faptul ca am şi aruncat cu mitraliera după el şi că o crăcană i-a zgâriat chelia a mai contat, dar din clipa aceea toţi ceilalţi gradaţi au început să mă privească cu oarecare respect.

Tot cam ăsta am fost şi mai târziu. De exemplu, am preferat să fiu dat afară decât să scriu că un primar, cu care, doar în urmă cu câteva zile, măturasem pe jos în ziar, dovedind că e un hoţ ordinar, şi-a părăsit nevasta şi s-a încurcat cu una cu 20 de ani mai tânără. Altă dată, şi cu asta închei, fiindcă redactorul-şef m-a obligat să scriu despre ceva ce ştiam că nu e adevărat, m-am dus, am adunat toate dosarele de prin birouri, şi i-am dat cu ele în cap, să mă ţină minte.

Aşa că nu trebuie să execuţi neapărat un ordin, mai ales dacă e sărit de pe fix. Explicaţia pentru punctul meu de vedere e simplă – povestea pernei aşezate, demult, direct pe podea. Şi mă gândesc că, dacă m-ar fi rotit în sensul acelor de ceasornic, trimiţându-mă în viitor, psiholoaga aceea ar fi auzit ce aveam să scriu peste vreo 20 de ani, adică în urmă cu o lună şi jumătate, când încă nu se întâmplase nimic: „Acum, însă, după toate astea, mi-e dor să-mi fie frică iar de Nea Ciobanu. Ştiu că, atunci când o să cresc puţin, temerile mele au să se risipească exact aşa cum, în clipa asta, a dispărut orice încredere-n jandarmi”.

Iar azi, după ce am văzut pe Facebook un desen, scriu că România e ruptă-n două şi încă plânge de la mizerabilele de gaze care au făcut din Piaţa Victoriei un alt Auschwitz. Sau Aujviţ, ca să înţeleagă toată lumea.

Adrian CRÂNGANU