Am observat că, cu cât anii pe care i-am adăugat la vârstă s-au înmulţit, cu atât s-au împuţinat mai tare lucrurile care să mă mai facă să mă mir. M-am consolat cu gândul că, la urma-urmei, e şi ăsta un semn de înţelepciune, dar, pe de altă parte, am căutat, chiar dacă nu cu tot dinadinsul, şi întâmplări pe care să-mi fie greu să le accept, tocmai ca să mă conving că nu sunt pe cale să devin un bătrân ramolit care le-a văzut deja pe toate. Pentru că, atâta timp cât pot să mă mai crucesc în faţa unui lucru, sunt încă tânăr.

Nu mi s-a întâmplat de prea multe ori să las să se vadă când ceva mă şochează. De fapt, întotdeauna au fost puţine lucrurile pe care să nu le înţeleg, iar atunci când ele au existat, am aplicat principiul că la urma-urmei fiecare e liber să facă ce vrea şi cum vrea, şi nu trebuie să dea nimănui explicaţii pentru gesturile sale. În plus, acum câţiva ani mi-a căzut în mână o carte pe care cred că am primit-o mai demult de la cineva care zăcuse o vreme prin ospicii şi probabil că o şterpelise când a fost lăsat liber. Răsfoind-o, am aflat că de fapt nebunia nu a existat niciodată şi nici nu există. Există doar ciudăţenii care vin din viziunea şi din percepţia diferită pe care oamenii le au în privinţa stării de normalitate. Am mai citit o dată totul şi am înţeles că, de fapt, ceea ce noi considerăm a fi perfect normal, celor din Papua Noua Guinee, de pildă, li se pare prostie sau o aberaţie, şi invers. N-aş putea să spun că sunt întrutotul de acord cu teoria asta, dar, citind exemplelele înşirate acolo şi care aveau logica lor, trebuie să recunosc că acea carte m-a ajutat să fiu mai îngăduitor atunci când privesc în jurul meu.

M-am cam lungit cu introducerea, dar cred că trebuia să spun toate astea, ca să mă fac mai uşor înţeles. Şi mai adaug că nu mi-am propus să fac nici autopsia decenţei, nici să scriu necrologul bunului-simţ. Dar şi răbdarea mea are nişte limite, care, din punctul meu de vedere, sunt aproape nesfârşite. Dar numai aproape. Aşa că e uşor de înţeles de ce întâmplarea, adică evenimentul, ca să mă exprim cât mai corect şi cât mai jurnalistic, reprezentat de faptul că e o curvă bătrână şi beată a căzut din senin drept în cur, într-o noapte, în club, dat pe toate posturile de televiziune, a fost picătura care a umplut paharul.

Oricât de neaşteptat ar putea părea, asta m-a pus totuşi pe gânduri şi m-a făcut să analizez cu mai multă atenţie fenomenul peste care, până atunci, trecusem atât de uşor şi de atâtea ori cu vederea. Ca să reuşesc, mi-am sacrificat din timpul în care aş fi putut citi, scrie ori face altceva util sau plăcut, am strâns din dinţi şi m-am forţat să mă uit două zile la toate tâmpeniile care se pot închipui şi care îşi găsesc corespondentul în realitate în show-urile televizate şi concursurile cretine de pe absolut toate canalele. Adică pardon, aproape toate, mai puţin cele de ştiri.

După două zile de chin, care mi-au părut luni, am tras concluzia că în ţara asta dacă nu eşti bărbat şi nu furi, cel mai bine o duci dacă eşti proastă de dai în gropi şi nu faci nimic. Ajunge să te duci într-un club, să te bagi în seamă cu un moş libidinos, un borfaş sau un fecioraş de bani gata, toţi plini de bani, şi televiziunile îşi dau în cap ca să pună mâna pe tine, să te numească divă, artistă sau vedetă, şi să te cheme în fiecare seară pe canapea să-ţi debitezi inepţiile şi să te porcăi în direct cu alte femei, de asemenea „celebre”, „staruri” de teapa ta.

Nu-i aşa că parcă am dreptate? Sigur că am. N-am avut atunci când am zis puţin mai sus că nu am de gând să fac autopsia decenţei şi nici să scriu necrologul bunului-simţ, fiindcă tocmai asta cred că mi-a ieşit. Dumnezeu să le aibă în paza lui! Pe amândouă.

Adrian CRÂNGANU