Adrian CRÂNGANU
Întotdeauna am trăit cu convingerea că sunt un om norocos. Atunci când am pierdut ceva, s-a întâmplat mereu să găsesc altceva, mai valoros uneori, care m-a făcut să uit pierderea suferită. Şi nu mă refer aici doar la lucruri. Iar asta m-a făcut să cred că există un echilibru în toate, unul care, mai devreme sau mai târziu, face dreptate în privinţa fiecăruia. La justiţia asta, divină sau nu, încă nu ştiu ce să cred despre ea cu toate că am întors lucrurile pe toate feţele, de nenumărate ori, m-am gândit după o întâmplare pe care am trăit-o zilele trecute. În drum spre Caransebeş, am trecut pe la Piatra Scrisă. Am oprit, hotărât să cumpăr un lucru sfinţit pentru o fiinţă apropiată sufletului meu şi care se operase la Timişoara cu numai câteva ore înainte. Voiam să i-o ofer cadou, ca să-i amintească toată viaţa de ziua aceea când a scăpat de boală. M-am îndrăgostit pe loc de o cruciuliţă cam cât unghia, cu braţele late şi egale, de o delicateţe fără seamăn. Şi, cum nu mai aveam la mine prea mulţi bani, riscam să am probleme la autostop, de la Caransebeş la Reşiţa, unde trebuia să ajung în acea seară. Cu toate astea, n-am mai stat pe gânduri, am cumpărat cruciuliţa şi am băgat-o, frumos, în buzunarul de la piept.
Între timp începuse să plouă, iar eu am ajuns la ocazie. Prima maşină care a trecut a şi oprit, dar cum era deja aproape întuneric, abia înăuntru mi-am dat seama că şoferul avea barbă, iar în interiorul maşinii erau două iconiţe: una legată de oglinda retrovizoare de deasupra şi una lipită de bord, chiar în faţa mea. Din vorbă în vorbă am înţeles că era preot, iar apoi tot drumul, jumătate de oră, am povestit câte în lună şi-n stele. Când am ajuns la Reşiţa, mi-a spus să nici nu mă gândesc să-i dau vreun ban. Nu am făcut-o, nici nu cred că aveam destui, şi toată seara numai la asta m-am gândit.
A doua zi, am revenit cu picioarele pe pământ. Am luat-o de la capăt cu ştirile, cu telefoanele, cu nervii şi cu tot ce înseamnă, în ultimul timp, viaţa din ce în ce mai chinuită şi mai nesigură a poporului român. Dar mai ales un lucru m-a şocat: pe oricare dintre canalele de televiziune am butonat în seara aceea, nu am auzit decât cuvinte ca disponibilizări, criză, şomaj, deficit bugetar, pensii, proteste, nemulţumiri, Grecia, iar peste toate, ca bomboana de pe colivă, cuvintele noi împrumuturi. Nu cred să fi trăit vreodată mai prost ca acum, poate cu excepţia crizei din 1929-1933 sau a războiului, şi totuşi să nu înţelegem ce se întâmplă cu noi. Guvernul parcă e în capitala altei ţări, iar partidul unic şi atotputernic, ca în urmă cu 20 de ani, e pe cale să se nască. Sarcina clasei politice e în luna a opta şi, uitându-mă la bursa trădărilor, sunt sigur că mai puţin şi bebeluşul va începe să orăcăie. Şi o să ceară să sugă la sânul, şi aşa ofilit, al ţărişoarei ăsteia.
De partea cealaltă, conducerea Băncii Naţionale şi-a pus toată nădejdea în Cel de Sus. ,,Dacă ne ajută Dumnezeu, anul ăsta o să scăpăm de criză. Dacă nu, o să fie mai rău decât în Grecia”. Eu zic că e poate timpul să ne cumpărăm, ca popor, o cruciuliţă. Şi pe urmă să mergem la autostop…
