În ani, dar totuşi nu de foarte multă vreme încoace, în mintea mea au încolţit două idei. Prima ar fi că tot mai multe televiziuni şi publicaţii on-line îşi bagă singure gâtul în lesa, din ce în ce mai strâmtă şi mai scurtă, împletită din bani, şi fac sluj, ca nişte căţeluşi cuminţi şi graşi, care abia mai reuşesc să ridice lăbuţele de îmbuibaţi ce sunt, la cel mai mic semn din mână al stăpânului. Ştiu ce vorbesc, cel puţin aşa cred, după ce, zeci de ani, am făcut bătături la degete de la stilou şi de la tastele maşinii de scris ori ale calculatorului, dar mai cu seamă după ce, chiar dacă nu am scris despre ele, în toți anii aceia am văzut şi-am auzit lucruri care de cele mai multe ori mi-au întors stomacul pe dos. A doua idee care nu-mi dă pace e că, atunci când vorbesc despre români, aceleaşi televiziuni dresate văd, prin îngustimea ochelarilor de cal care li s-au pus odată cu lesa, peste tot, doar pensionari şi bugetari, şi nimic altceva.
Eu nu fac parte din niciuna dintre categoriile astea două şi, prin urmare, dacă ar fi să mă iau după felul în care văd lucrurile mai-marii de la Bucureşti ai ţării, aş putea crede că nici nu sunt român. Din păcate pentru ei, sunt, şi ca mine mai sunt şi alţii pe care ei nu-i bagă-n seamă. Fiindcă, oricâţi am fi şi chiar dacă ne-am uni cu toţii, nu ne comparăm cu detaşamentele disciplinate de pensionari când e vorba de mers la vot. În ochii lor, ne merităm soarta. Şi într-ai mei, dar altele sunt motivele pentru care cred eu asta.
N-am să obosesc nicicând să spun că lumea e cel mai nedrept loc pe care l-a creat vreodată Dumnezeu. Nu sunt avocatul diavolului când susțin asta, ci al acelora mulţi de care vorbeam puţin mai înainte, aceia care aşteaptă în zadar să le cadă în palmă o firimitură de la cei care au pâinea şi cuţitul, al acelora care lucrează în mediul privat. Bugetarilor li se tot dă, nu mult, dar li se dă, şi tot le ardea să facă, acum câteva zile, grevă. Casierii şi oamenii de pe sală din supermarketurile din care-şi fac ei, cu banii ăia puţini, cumpărăturile, n-au făcut şi nu le-ar trece niciodată prin cap să facă. Ştiu că a doua zi ar fi daţi afară cu spiţuri în fund. Şi o spun în cunoștință de cauză: tinerii aceia de la case şi de pe sală au nişte salarii care l-ar face pe cel mai prost plătit bugetar să roşească de ruşine şi să se creadă un nabab în comparaţie cu ei. Şi-aș mai putea să dau exemple, de la cabluri, ori de la automotive sau de la confecții, uitați cu toții de dumnezeii de la sindicat, dar altul îmi vine acum în minte. N-am să uit niciodată cum, atunci când mi-am schimbat buletinul, în urmă cu vreo zece ani, m-am lovit ca de-un zid de incompetența profundă și nesimțirea fără margini a celor care, trei zile, m-au plimbat ca pe-un terchea-berchea prin zeci de birouri şi pe la zeci de ghişee, doar fiindcă în certificatul de naştere se ştersese căciuliţa de pe „â”, din numele meu. Când, probabil, a înţeles că am ajuns la capătul răbdării și-au să mă lase nervii, iar următoarea mea mişcare era să-i trag un pumn în nas, tinerelul baricadat în spatele unui gemuleţ a întins mâna, mi-a luat, speriat de moarte, vraful de hârtii făcute numai şi numai pentru acel „â”, şi în două minute a rezolvat problema… Nu, avocatul lor nu pot fi.
Sunt, în schimb, al celor printre care lucrez şi care privesc cu jind la pensionari. Uneori, recunosc, mi-e şi mie ciudă că n-am măcar 65, dacă nu 70 de ani, să n-am grija zilei de mâine, să mă plimb ca banul al rău de dimineaţa până seara, cu mâinile la spate, şi să bat câmpii prin parcuri, pe bănci, vorbind despre o politică din care nu înţeleg absolut nimic, cu alţii aidoma mie.
Şi, în apărarea celor pe care îi reprezint, a diavolilor de la privat, spun că, în ţara în care oamenii visează să fie pensionari, politicienii au scuipat în palme şi au pus mâna pe cazmale, târnăcoape şi lopeţi, ca să-i sape groapa. Una atât de adâncă, încât generaţia mea sigur n-o să apuce să-i vadă vreodată fundul.
Adrian CRÂNGANU
