Pentru că se apropie ziua de 9 mai, data la care România şi-a câştigat Independenţa, în această ediţie publicăm prima parte a unui articol dedicat acestui eveniment. Încă din perioada premergătoare războiului, bănăţenii au organizat, la fel ca şi fraţii lor din celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină, o serie de manifestaţii cu caracter naţional şi politic. (Col. (r) A. Ghidarcea)
Evenimentele de la 1877-1878 au dovedit cu tărie faptul că dobândirea Independenţei de stat a României a fost o cauză scumpă a românilor de pretutindeni. Năzuinţele spre o viaţă naţională liberă, independentă, şi-au găsit un teren fertil de afirmare.
Încă în perioada premergătoare războiului, românii bănăţeni au organizat, la fel ca şi fraţii lor din celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină, diferite manifestaţii cu caracter naţional şi politic. În acest sens, revelatoare este Circulara Episcopului diecezan din Caransebeş, Ioan Popasu, datată 19 iulie 1876, care, la indicaţia autorităţilor austro-ungare, atrăgea atenţia preoţilor să nu permită organizarea nici unui fel de demonstraţiuni politice, naţionale, mai ales cu prilejul zilei de 3/15 mai, data desfăşurării acţiunilor care rememorează Adunarea Populară de la Blaj, din anul 1848. După declanşarea războiului, în ciuda interdicţiilor, bănăţenii îşi vor afirma puternica afecţiune faţă de fraţii lor din România, dorinţa firească de a trăi împreună în hotarele aceluiaşi stat. Numai astfel ne putem explica faptul că în Banat circulau, conform „Ordinaţiunii administrative a Comitetului Caraş”, din 6 iunie 1877, numeroase cărţi şi hărţi interzise de autorităţi, care reliefau dorinţa locuitorilor din Transilvania şi Banat de a se uni cu România.
Împotriva celor ce răspândeau asemenea hărţi se vor adopta măsuri drastice, cei prinşi asupra faptului urmând să fie amendaţi în bani – până la 300 fl., sau cu închisoare de 3 luni, şi în urmă cu pierderea postului. Astfel, librarul Ioan Ţieranu din Oraviţa a fost arestat în mai 1877, deoarece vânduse câteva exemplare dintr-o hartă intitulată „Ţara Română şi Dacia modernă”, în hotarele căreia erau incluse România anului 1877, precum şi teritoriile româneşti aflate în acea vreme sub dominaţia habsburgică. Totodată, Ioan Ţieranu era învinuit că ar fi încercat să recruteze voluntari pentru Armata Română, desfăşurând cu acest prilej o intensă propagandă în favoarea României. Ţieranu a fost reţinut în închisoare circa 10 luni, după care i s-a intentat proces. Pentru crima de „înaltă trădare”, care ameninţa integritatea Imperiului habsburgic – după cum menţiona procurorul în rechizitoriul său –, s-a cerut pedepsirea acuzatului cu trei ani închisoare. Dar, deşi s-au luat asemenea măsuri severe împotriva celor ce foloseau hărţi ale „Daco- României”, mulţi învăţători din localităţile bănăţene, ca de pildă Căvăran, Caransebeş, Zorlenţu Mare, Ohaba-Mâtnic, Zăgujeni, Ruginosu, Prisaca, Tincova, au continuat să utilizeze aceste hărţi, precum şi cărţi interzise.
Chiar din primele zile ale încleştării militare, românii din Banat au sprijinit cu ardoare, în multiple forme, Oştirea Română aflată pe câmpul de luptă. Faptul este confirmat atât de documente, cât şi de presa vremii, care a inserat în coloanele sale numeroase ştiri referitoare la ajutorul acordat de populaţia din această regiune a ţării, celor ce-şi vărsau sângele pe teatrul de bătălie din sudul Dunării. Când, la 3/15 iulie 1877, „Familia” înştiinţa că Armata Română se află la fruntarii, spre a spune lumii, prin glasul tunului, că ţara noastră are conştiinţa drepturilor sale, mulţi bănăţeni, animaţi de un cald patriotism, au trecut graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi vechea Românie, pentru a se alătura luptătorilor. Printre aceşti voluntari găsim foşti ofiţeri în Armata austro-ungară, tineri intelectuali, ţărani şi muncitori. Numărul exact, precum şi numele multora nu sunt cunoscute, dar, în memoria neamului, vitejeasca lor comportare este adânc încrustată. Dintre fiii Banatului participanţi la Războiul pentru Independenţă amintim pe căpitanul Moise Groza, originar din comuna Obreja, care s-a comportat admirabil, îndeosebi în luptele de la Griviţa sau Verbiţa, unde a fost chiar rănit de explozia unui obuz inamic, dar, după ce i s-a pansat rana, s-a reîntors pe câmpul de luptă. Pentru vitejia dovedită în luptele de la 8 septembrie, ca de altfel pe tot parcursul războiului, a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii.
Voluntari veniţi din localităţile bănăţene, fie că este vorba de Obreja, Ilidia, Curtici, Şiria sau altele, au îngroşat rândurile unităţilor Armatei Române, contribuind la înfrângerea cotropitorilor. Numeroşi studenţi bănăţeni ce studiau în acea vreme la Cernăuţi – Beuca, Popovici, Mihăilescu, Olariu, Ţurcan – s-au luptat cu bărbăţie pe frontul din Bulgaria.
Îngrijorat de creşterea impetuoasă a numărului celor ce treceau graniţa pentru a se înrola ca voluntari, prefectul judeţului Caraş raporta că regiunile de acolo nu prea vor sta liniştite. Cu prilejul Războiului din 1877-1878, s-a manifestat cu tărie şi atitudinea patriotică a generalului Traian Doda, născut în satul Prilipeţ, judeţul Caraş-Severin. Acesta va încerca să treacă Carpaţii, pentru a se înrola în Oştirea română. Se pare, chiar, că în preajma izbucnirii războiului, în cercurile oficiale române se vehicula ideea de a se oferi generalului Doda funcţia de şef al Statului Major General al Armatei Române. Sugestivă în acest sens este corespondenţa dintre Vicenţiu Babeş şi Ion Bălăceanu, reprezentantul diplomatic român la Viena, din care reiese tocmai încercarea de atragere a generalului Traian Doda în România, spre a i se încredinţa această comandă. Deşi lui Doda nu i s-a permis să treacă graniţa pentru a prelua comanda, el a menţinut legătura cu Guvernul din Bucureşti, pe care l-a sfătuit ca Armata Română să treacă Dunărea în apropierea Bechetului, unde ar fi putut face, în eventualitatea unui eşec, joncţiunea cu Armata Rusă, aflată lângă Plevna. De altfel, Traian Doda îi îndemna făţiş pe bănăţeni să sprijine Războiul pentru dobândirea Independenţei, să nu se lase înşelaţi de şoapte false, nici să nu se sperie de ameninţări.
Pe lângă participarea directă, ca voluntari, la operaţiunile militare, populaţia din Banat a contribuit la susţinerea materială a războiului prin apreciabile donaţii şi ajutoare băneşti. După începerea ostilităţilor, şi aici s-au constituit comitete de ajutorare a Oştirii române, a soldaţilor răniţi şi a familiilor acestora. Aceste comitete organizau colectarea de bani, bandaje, flanele, perne, cămăşi, cojoace, opinci, ciorapi etc., pe care le expediau „Crucii Roşii” din Bucureşti. Dar activitatea comitetelor de ajutorare a fost îngrădită de autorităţile austro-ungare, care nu priveau cu ochi buni afirmarea – nici măcar pe această cale – a conştiinţei de neam, a sentimentelor de frăţietate naţională. Drept urmare, în mai 1877, Ministerul de Interne a interzis funcţionarea lor, pretextând că un stat neutru nu poate admite ca cetăţenii lui să constituie comitete pentru a uşura durerile răniţilor părţilor beligerante. (Va urma)
Col. (r) Andrei GHIDARCEA
