Acum vreo două luni, cred, am fost într-o biserică catolică. Până să ajung în ceea ce la ortodocşi se numeşte naos, adică în sala principală, cu băncuţele în care stau enoriaşii frumos aliniate, părintele, care între noi fie vorba îmi era simpatic foc, fiindcă fuma pe ascuns, m-a dus pe nişte coridoare întunecate, care mie, probabil pentru că păşeam prima oară pe ele, mi s-au părut foarte întortocheate. Mirosea acolo exact aşa cum mă aşteptam şi cum mi-aş fi închipuit dacă ar fi trebuit să fac vreodată un exerciţiu de imaginaţie: a vechi, a închis, a praf umed, a linişte, pace şi tihnă, a singurătate şi a timp care stă în loc. În clipele acelea, Dumnezeu ştie de ce, nu m-am gândit deloc la articolul pe care îl aveam de scris, ci la Klaus Iohannis şi la cum stă el acolo la Cotroceni, cuminte ca părintele paroh, ba chiar mai cuminte decât el, fiindcă îmi închipui că preşedintele nici măcar nu se ascunde ca să tragă o ţigară.

Apoi, un timp, asocierea asta m-a urmărit aproape peste tot, pe stradă, în maşină, în tren, până şi acasă, în puţinele ore în care nu lucram, ca un fel de obsesie, ca un păcat care te apasă, sau mai degrabă, în cazul meu, ca o vină de care nu poţi scăpa decât mărturisind-o. Iar eu chiar asta am să încerc să fac. Pentru că m-am ferit să vorbesc, în articolele mele, despre politică, socotind că am scris destul despre ea în anii în care am lucrat prin alte redacţii şi niciodată nu mi-a făcut cine ştie ce plăcere, cred că a sosit timpul să mă eliberez de povara gândurilor pe care m-am străduit mereu să le ascund, cu atât mai mult cu cât nu ştiu cine ar avea răbdare să le asculte sau să le citească, fiecare având deja convingeri pe care toate cuvintele mele rostite sau aşternute pe hârtie într-o viaţă nici măcar n-ar reuşi să le clintească din loc. Aşadar, nu pentru ei o fac, ci pentru mine. Ştiu că e un fel de spovedanie egoistă, dar mă consolez cu gândul că, până la urmă, ea o să intereseze, totuşi, pe cineva.

Acum, că m-am hotărât, nu prea ştiu cu ce să încep. Cel mai simplu ar fi să vorbesc mai departe despre preşedinte, şi asta am să şi fac. Nu am nici timp, nici spaţiu să intru-n amănunte, dar nu pot să nu observ că, pe zi ce trece, şeful statului din care fac şi eu parte e tot mai dezbrăcat de drepturi, obligaţii şi atribuţii, ca un pom din care, toamna, cad frunzele, şi tot ca un copac şi tace. Doar vântul care i le smulge, una câte una, şi le poartă unde vrea el, vuieşte, anunţând, parcă, crivăţul ce-l va biciui în iarnă. Iar dacă stau şi ascult atent, mai aud, din când în când, şi geamătul frunzelor.

Sună bine ce-am scris, dar o să-ncerc să cobor cu picioarele pe pământ. Timpul poeziei, al epitetelor şi metaforelor a murit demult. Trăim vremuri în care, supăraţi pe proştii care au rămas acasă, în ţară, românii plecaţi dincolo ameninţă că au vă vină, cam un milion, în 10 august, să facă nu ştiu ce mare miting. Unu la mână, sunt sigur că nici măcar trei n-au să se strângă, pentru că lor chiar nu le pasă de noi, cei din ţară, şi doi la mână, eu am învăţat pe pielea mea că nu poţi face cuiva bine cu forţa, dacă asta le trece prin cap, fiindcă noi, aici, avem exact ce ne-am dorit şi, deci, ce merităm.

Odată, demult, am încercat din răsputeri să opresc pe cineva să-şi facă rău cu mâna lui. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, mi-aş fi dat şi ani din viaţă numai să-l împiedic, şi până la urmă tot n-am reuşit. Când n-am mai văzut nicio ieşire, m-am dus să stau de vorbă cu un călugăr, fiindcă în popi n-am avut niciodată încredere, şi el m-a învăţat despre bine şi cum se face el. Şi l-am ascultat în fiecare zi de-atunci, mai cu seamă că dimineaţa îmi văd în oglindă barba care mi-a albit în săptămânile alea.

Dar dacă diaspora vrea cu tot dinadinsul să mă contrazică şi, totuşi, să vină, n-are decât. Ei s-ar putea să-i albească barba într-o singură zi. În 10 august.

Adrian CRÂNGANU