Sârguinţa nu s-a numărat niciodată printre calităţile mele. Am fost mai degrabă un elev bunuţ, niciodată sclipitor, dar, tot aşa, nicicând n-am rămas de căruţă, iar locul ăsta comod pe care l-am ocupat între colegi nu s-a datorat faptului că eram mai greu de cap decât unii dintre ei, ci pur şi simplu fiindcă am considerat mereu o mare prostie să fiu nevoit să învăţ materii care, la vremea aceea şi mai târziu, nu vedeam nicidecum la ce mi-ar putea folosi în viaţă. N-am înţeles în ruptul capului, cum nu înţeleg, de fapt, nici acum, pentru ce a trebuit să mă chinui să învăţ să rezolv determinanţi sau ecuaţii de gradul o sută, ori să mă duc la şcoală cu inima cât un purice fiindcă nu pricepeam o iotă din chimia organică sau biologia genetică. De când mă ştiu, nimeni, în nicio împrejurare, nu m-a pus să-i rezolv o fracţie ca să intru la un film, să combin metanol cu etanol ca să pot bea o bere, vara, pe terasă, sau să-i spun câţi cromozomi X sau Y are Drosophila Melanogaster, singura noţiune cu care am rămas după atâta amar de ore petrecute în laborator, ca să pot ajunge ziarist. Absolut nimeni. Şi cum, de mic copil, cam bănuiam eu că aşa au să stea lucrurile în viitoarea mea viaţă de adult, am luat hotărârea să nu mă omor cu învăţatul la materiile pe care le consideram de prisos pentru împlinirea mea intelectuală, şi alea erau cam toate în afară de limba română, istorie şi geografie. Acum cred că, în realitate, îmi căutam într-un fel scuze pentru faptul că din celelalte discipline nu înţelegeam mai nimic. Nu am fost niciodată înzestrat pentru ştiinţele exacte, ceea ce l-a făcut pe tatăl meu să mă pună să dau examen la Politehnică, să mă facă inginer. Se vede că tata ştia despre mine cam cât ştiam eu din funcţiile trigonometrice.

Am încercat să mă consolez cu gândul că aşa erau pe-atunci vremurile şi n-am fost singurul în locul căruia părinţii au dat cu zarurile. Eu puteam să-mi spun părerea doar dacă ţineam morţiş să iau una peste gură, sau, când am mai crescut, să mi se scoată ochii cu sacrificiile pe care le-au făcut ei pentru mine. Cum n-am avut chef nici de una, nici de alta, m-am resemnat până în ziua în care, terminând Armata, i-am suflat tatălui meu fumul de ţigară în nas şi i-am întors spatele. În clipa aia, am înţeles că i-am luat şi zarurile din mână.

Toate erau altfel pe-atunci. Şi oamenii, şi lucrurile, şi legăturile dintre ei şi ele. Eu, de exemplu, eram îndrăgostit de mingi, de casuri şi de stilouri, dar cel mai mult de cei din jurul meu. Îi iubeam, şi asta cred că m-a ferit de multe neplăceri. Îmi amintesc, fiindcă tot se vorbeşte acum de felul în care s-a copiat pe rupte la simularea examenelor, cu telefonul mobil, că eu la Bacalaureat am copiat de la colega din faţă, care mi-a trimis ciorna ei pe sub bancă fiindcă-i eram simpatic. Asta s-a întâmplat la matematică, fiindcă la română s-au inversat rolurile. N-aveam telefoane mobile, să ne lăudăm cu prietenii din agenda lor sau de pe Facebook. Noi eram pur şi simplu prieteni în carne şi oase. Am ştiut să fim aşa fiindcă am înaintat în viaţă punând un picior în faţa celuilalt. La patru ani, fetiţele se jucau cu păpuşile, iar băieţeii cu o mână împuşcau, cu pistoale din tablă, indieni şi cowboy pe care-i dărâmau cu cealaltă, în niciun caz nu stăteam cu nasul în tabletă. Literele le-am învăţat, cu chiu, cu vai, în clasa întâi, începând cu cele de mână. Azi, obrăznicăturile mici ştiu literele de tipar încă de la grădiniţă, din tablete. Noi mai întâi am învăţat să mergem, şi abia apoi să alergăm. Şi îmi zic, uneori, că poate de aia nici nu ne-a prins la Bac.

Zâmbesc, în timp ce, în gând, învârt între degete, fără nicio noimă, o pereche de zaruri.

Adrian CRÂNGANU