Mă uit în jur şi mă întreb tot mai des care sunt locurile, sau mai degrabă momentele în care n-am făcut cele mai bune alegeri în viaţă. Unde şi când am greşit. Mă apasă parcă ceva ce mă face să mă simt bătrân şi atât de istovit de parcă aş fi mers zece ani fără oprire şi fără să închid un ochi. Mă oboseşte aproape orice, de la sutele de poze pe care cunoştinţele mele le postează în fiecare zi pe Facebook, ocazie cu care am aflat în sfârşit că boala asta se cheamă narcisism digital, şi până la simpla aşteptare să se întâmple ceva bun sau măcar ceva care să nu fie urât. Am învăţat să-mi ţin lehamitea în frâu, şi poate că şi asta mă epuizează de parcă aş urca un munte în fiecare zi. E totuşi parcă prea devreme pentru bilanţul pe care tot cred eu că trebuie să şi-l facă fiecare om când simte că viaţa începe să-i intre în linie dreaptă.
Cu toate astea, încerc să-mi adun curajul şi să-mi pun întrebări de al căror răspuns recunosc că mi-e frică, oricât am încercat să fac pe grozavul în sinea mea. Şi prima îndoială cu care mă confrunt e legată de şcoală. Asta mi-a trecut prin minte când mi-am dat seama că româna e limba cratimelor şi a diacriticelor, niciuna în lume nu are atâtea câte are ea, şi stau acum şi mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut vremea învăţând-o cât am putut eu de bine, fiindcă întotdeauna mi-am dorit să trăiesc din scris. Am avut, probabil, şi o înclinaţie spre ea, pentru că am fost bun şi la franceză şi la rusă, care, să nu râdeţi, mi-a şi plăcut, cred că îi descoperisem o muzicalitate pe care numai eu o auzeam, iar asta m-a ajutat mai târziu să-i citesc marii scriitori fără să scrâşnesc din dinţi.
Greu de spus dacă am câştigat ceva din toate astea. Cel puţin atunci când intru pe pagina mea de Facebook, răspunsul e că mai degrabă nu. Ce citesc acolo e parcă o limbă română scăpată de la casa de nebuni. Rar, foarte rar, mult prea rar am reuşit să dau de un comentariu care, în trei rânduri, să n-aibă o sută de greşeli. Nici nu mai ţin minte când mi s-a întâmplat ultima oară să văd unul corect, dar cred că prin primăvară. Şi-atunci, recunosc, sunt invidios pe cei care nu şi-au irosit tinereţea, cum am făcut eu, şi mi-e ciudă pe mine că n-am ştiut să fiu ca ei. Azi aş fi fost mult mai fericit decât sunt.
Sau o altă întrebare: am greşit că am rămas în ţară, când puteam să plec, şi nu o dată, ci de nenumărate ori? Am avut întotdeauna unde, însă am ales de fiecare dată să rămân. A fost bine, a fost rău? Azi, cei la care mă puteam duce scriu prin ziarele lor că suntem idioţii Europei, noi şi ucrainenii, fiind murim pe capete de Covid. Nu cred că aş fi răbdat să văd asta, dar nici să mă bat cu un continent întreg nu mă văd în stare. Prin urmare, la întrebarea asta nu ştiu ce răspuns să dau.
Să fi greşit oare când m-am vaccinat? Eu zic că nu. Dar, ca şi în cazul limbii române evadate de la balamuc, mi-e ciudă că nu am tupeul celor care merg pe stradă fără urmă de mască, iar eu mi-o trag pe-a mea aproape peste ochi, chiar dacă, în ultimele două săptămâni, n-am văzut moleculă, ba nici măcar atom de miliţian pe stradă să mă controleze, să am şi eu satisfacţia că nu fac lucrurile bune în zadar.
Sau când am votat să fi greşit? Aici nu încape nicio îndoială. De fapt, întotdeauna am dat-o-n bară. De 32 de ani, tot rău am făcut-o. Mereu am avut mână proastă la preşedinţi. Dacă pe mine, cel tânăr şi naiv, abia scăpat din comunism, mă mai înţeleg, sunt îngăduitor şi cu mine cel de-acum 15 ani, să zicem, ei bine, pe cel care sunt azi nu-l mai înţeleg. Ar fi trebuit să fiu mai înţelept, fiindcă, aşa cum am spus, mă simt bătrân.
Câţi ani am? Atât de mulţi că nu mai ştiu să număr până la ei.
Adrian CRÂNGANU