Două zile şi două locuri m-au făcut să mă simt dintr-odată bătrân, şi asta în numai o săptămână. Prima oară s-a întâmplat la Bucureşti, la Gala Premiilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Prins între tinerii şi bătrânii jurnalişti din sală, mi-a fost greu să mă hotărăsc de partea cui sunt. Pe moment am crezut că e doar o oboseală a simţurilor şi a gândirii, de care voi scăpa de îndată ce avea să înceapă ceremonia. Mi-am zis că e ceva trecător, o amorţeală care avea legătură cu drumul chinuitor până în Capitală, însă ea nu dădea niciun semn că ar vrea să plece. Dimpotrivă, mi-a făcut impresia că se simte foarte bine în gândurile şi-n fiecare fibră a corpului meu. M-am scuturat, ca să nu mai aud totul ca de la kilometri depărtare şi să văd oamenii ca prin ceaţă, şi am încercat să fiu atent.
Primul lucru pe care l-am observat a fost împărţirea ziariştilor după haine. Cei mai bătrâni erau îmbrăcaţi în costume şi purtau cu toţii cravată, în vreme ce tinerii erau eleganţi şi în blugi şi sacou. Vârsta le dădea dreptul la orice. Cât despre mine, eu eram din nou la mijloc, nu în blugi, dar nici scrobit, undeva la hotarul la care nici unii, nici alţii nu cred că aveau ce-mi reproşa. Pe femei, în schimb, haina tinereţii cădea fără cusur şi puţine cred că erau trecute de 35 de ani.
La început nu mi-am dat seama de ce mă simţeam aşa. Abia mai târziu, în tren, noaptea, în drum spre casă, am avut timp să mă gândesc pe îndelete la întâmplarea prin care trecusem. Să înţeleg de ce acolo, la Institutul Cultural Român, m-am simţit obosit şi mai bătrân decât sunt. Fiindcă tinerii aceia veniţi să-şi ridice premiile muşcau din viaţă cu o poftă care pe mine m-a făcut să mă simt dintr-odată ştirb. Erau mândri de ce făcuseră şi aveau planuri atât de mari încât cred că dacă le-aş fi pus o rangă în mână ar fi fost în stare să răstoarne lumea cu ea. Şi cred că asta şi vor, de fapt. Spre deosebire de mine, care demult nu mai sper să fac asta. Mâinile îmi sunt prea obosite de câte nedreptăţi au văzut şi singurul lucru la care le mai folosesc e să încerc nu să schimb lumea, ci să o păstrez măcar aşa cum e. Şi cred că zâmbetul trist mi-a trădat vârsta, nu hainele… Şi, legănat de tren, în cele din urmă m-a cuprins somnul.
La câteva zile de la întâmplarea asta am petrecut preţ de vreo trei ore într-un restaurant care s-a deschis nu demult şi e la modă. Ştiu că în mod normal nu am ce căuta într-un asemenea loc, dar am fost invitat de fiul meu la un moment important din viaţa lui şi nu voiam să lipsesc sub nicio formă de la el. De data asta sentimentul că sunt foarte bătrân a fost copleşitor. Nu eram străin acolo, ci doar mă consideram demodat. Asta poate fiindcă eu am crescut şi trăiesc şi acum altfel decât cei cu care am stat la masă. Eu am preferat întotdeauna să trag mai degrabă la poartă pe terenul de fotbal decât să stau gură-cască în faţa calculatorului, şi să pun mâna pe o carte decât să tremur de nerăbdarea de a intra, de pe telefonul mobil, pe Facebook, să rămân acolo ore-n şir şi să tastez în sfânta prostie. În jurul meu, degetele lăsau paharele de la jumătatea drumului spre gură doar ca să apese, într-o frenezie care mie mi s-a părut de-a dreptul bolnavă, pe literele care alcătuiau probabil cele mai profunde bazaconii şi copilării din câte pot exista.
I-am numărat cu atenţie. Din zece tineri, şapte strângeau în palme telefonul cu aceeaşi sfinţenie cu care eu ţineam în braţe premiul obţinut, cu câteva zile în urmă, la Institutul Cultural Român. Atunci când m-am simţit prima oară bătrân.
Adrian CRÂNGANU
