„Cei obsedați să mai adauge câțiva ani la viața lor ar face bine să mai adauge ceva viață la anii lor” (Autor necunoscut)
Bătrânețea e ca la război. Întotdeauna sunt pierderi, important e să fie cât mai mici. Așa că dacă te dor genunchii, bucură-te că încă poți să mergi. Când n-o să mai poți, e timpul să duci tratative cu dușmanul și să-ți aranjezi un pat special, cu motor și cu mânere de care să te agăți și, dacă nici asta nu mai ajută, atunci ai pierdut războiul. Asta e, nu poți să fii mereu învingător, uneori mai și pierzi. Bucură-te că măcar după ce-ai pierdut nu trebuie să plătești despăgubiri de război, ba mai mult, dacă ai făcut cumva daune le plătesc alții în urma ta.
Dar până atunci trebuie să lupți. Şi dușmanii sunt ca frunza și ca iarba. O grămadă de tineri fără respect, unii nu-ți dau locul în tramvai deși te văd că ești cu părul alb (în măsura în care mai ai păr), alții îți cedează locul, nesimțiții, de parcă n-ar vedea că ești în putere și n-ai nevoie de mila lor. Pe urmă, o droaie din ăia de aceeași vârstă ca și tine care te privesc curioși să vadă dacă perioada ta până la întâlnirea cu îngerii e mai mică sau mai mare ca a lor. Dacă arați mai rău, atunci i-ai făcut fericiți. Cu cât mai rău, cu atât mai fericiți. Nu te lua după ce-ți zic politicos, ca să pară compătimire. Se bucură. Dacă arăți mai bine ca ei, atunci o să te bârfească peste tot și o să zică că pe dinafară arăți tu ca un măr, dar găunos, găunos și plin de bube. Nu te mira dacă vreun fost coleg de grădiniță constată mirat că mai trăiești. El a auzit altfel. Îl ierți, că nici el nu arată mai bine ca tine și te întreții cu el despre ce mâncare vă puneau mămicile voastre în gentuțele de tablă când erați în grupa mare, asta că să nu te întrebe dacă mai știi cum îl cheamă.
Asta cu memoria e o pacoste. Îți aduci aminte ce culoare de ochi a avut moașa la nașterea ta, dar habar n-ai dacă ți-ai luat medicamentele azi dimineață. Și asta nu după câteva ore, ci la treizeci de secunde după ce le-ai luat. Și atunci ai o problemă: dacă le-ai luat și le mai iei o dată, îți scade tensiunea de pici grămadă. Dacă nu le-ai luat și nu le iei, îți creşte și iarăși pici. Așa că iei doar o jumătate de pastilă și te gândești că de mâine o să-ți cumperi o cutie din alea cu compartimente pe zile, dar asta îți spui de câțiva ani încoace deja. Păi sigur, dacă îți cumperi așa ceva înseamnă că te-ai predat. Înseamnă să recunoști față de tine însuți că memoria ta e la sfârșitul refluxului. A scăzut că îți ajunge doar până la glezne și asta îți ajunge abia cât să mai știi cum te cheamă.
Cea mai distractivă chestie însă sunt călătoriile cu grupul de seniori, cu autocarul. Acolo există un șef – ghidul. El îi cunoaște pe toți pe nume. Nu că ar fi greu, că la toți le spune la fel: tataie sau mamaie. Tataie, mai poți să ții până ne oprim la parcare sau oprim aici lângă lanul de porumb? Sau: tataie, eu sunt ghida, nu Gioconda, iubita ta din liceu. Cuvintele „tataie” sau „mamaie” sună în urechile altora ca ceva plin de căldură, ca de la niște oameni care, plini de grijă, te supraveghează să nu ți se întâmple ceva rău. În fapt, în urechile unui bătrân sună ca o înjurătură. Adică cum, sunt eu așa de ramolit încât trebuie să-mi poarte cineva de grijă? Sunt eu așa de neputincios ca să trebuiască să mă ajute cineva? Noroc că uiți furia asta neputincioasă imediat, fiindcă trebuie să te concentrezi la ghidul care te întreabă a treia oară chestia aia cu porumbul. Și dacă nu e prea târziu, atunci îi răspunzi.
Am auzit pe mulți spunând ceva în genul: urâtă-i bătrânețea, sau: bătrânețe, haine grele. Ce nu le-o fi plăcând? Că uită? Ce frumos e să descoperi pentru a mia oară același lucru care ți-a plăcut. Ce frumos e să uiți imediat vreo năpastă care a dat peste tine. Ba mai poți să faci și pe nebunul câteodată, să te faci că uiți dacă ceva nu-ți convine. Foarte convingător. Culmea e că e mai ușor decât să convingi pe cineva că ți-ai adus aminte.
E clar că nu e plăcut să te doară câte ceva, dar pe cine nu-l doare? Bun, ar mai fi câteva mărunțișuri, dinții, ochii, prostata. Dar orice mașină se uzează cu timpul, însă asta nu înseamnă s-o arunci la gunoi. Mai repari câte ceva, există proteze, ochelari. Cine are nevoie de prostată la vârsta noastră?
Acum vă las, că mă duc să trag un puișor de somn după masă. Voi munciți? Îmi pare rău de voi. Cândva, dacă o să fiți cuminți și n-o să fumați, n-o să beți, n-o să mâncați gras, sărat sau dulce, o să faceți sport zilnic, o să aveți o viață ordonată, atunci o să dormiți și voi după masă. Și o să dormiți așa de bine că nici pat nu vă trebuie. Dormiți ca mine acum și într-un scaun în autobuz. Gioconda dragă, putem opri puțin lângă lanul de porumb?
Stefan KELLNER