Nimic nu este întâmplător în această viață. Fiecare se naște cu un scop și este dator atât lui, cât și universului, să-și găsească acel foc lăuntric și să-l fructifice pentru a fi fericit și împlinit.

Toți pornim dintr-un punct, un punct ce pare nesemnificativ, dacă privim imensitatea din jur, dar un punct ce își are propriul infinit, infinit ce unește marele tot și devine parte din el. Nimeni nu are voie să piardă darurile ce i-au fost oferite. Orice om este dator să se descopere după o amănunțită analiză a sinelui și să le facă roditoare, indiferent de obstacole.

Sunt foarte multe obstacole în drumul fiecăruia. Viața oricărui om e cu suișuri și coborâșuri, cu munți și văi adânci. Când omul ajunge într-o vale, trebuie să se oprească o clipă, să respire profund, pe urmă să-și adune toate forțele și să urce un alt munte.

Cele mai grăitoare exemple ale desăvârșirii sinelui sunt bătrânii. E suficient să privești chipul unui bătrân și să încerci să descifrezi pe ridurile frunții sale câți munți a urcat și în câte văi a alunecat. E de ajuns să le privești mâinile crestate de prea multă trudă și să înțelegi că ei sunt aceia care au biruit stâncile vieții pentru tine, cel de acum, pentru ca drumul tău să fie mai lin, mai ușor, calea ta să nu fie presărată cu spini, ci cu flori. Ei sunt cei care au curățat spinii de pe cărare cu propriile tălpi și au sădit flori cu mâinile lor. Noi suntem cei care călcăm pe drumul parfumat cu atâta trudă de părinții, bunicii sau străbunicii noștri.

Am ascultat de curând părerea unei femei, trecută și ea de prima tinerețe, despre bătâni. Când își spunea opinia, făcea direct referire la mama ei. O considera egoistă, pentru că nu accepta să fie internată într-un azil. Acuzându-și mama de egoism, uita să se analizeze pe sine și să observe că singura ființă egoistă era ea, și nu bătrâna care dorea să-și petreacă ultimele clipe ale vieții în casa ei. Acea bătână ajunsă la o frumoasă vârstă a trudit toată viața. A ridicat copiilor palat, atât o clădire unde să locuiască, cât și un izvor de educație aleasă, calea spre o meserie care să le asigure un trai decent și un viitor luminos. Nu a cerut nimic, nici haine, nici mâncăruri sofisticate, ci un loc în casa pe care a clădit-o cu trudă, casa în care a pus atâta suflet, fiincă era darul ei pentru urmași, casa ce îi cunoaște până și sunetul pașilor, până la cea mai din urmă cărămidă. Trist este că, pentru cei care nu văd decât propriul interes, confortul personal este mai presus de tot ceea ce este mai important în univers, dragostea. Cel care a muncit o viață, datorită neputințelor bătrâneții, este aruncat asemeni unei pietre nefolositoare. Cel aflat la deplină maturitate nu analizează munca celui neputincios și nevoia lui de a se odihni în locul ce-i cunoaște până și umbra, ci dorește să-l alunge într-un loc străin.

Situația în care ajung unii oameni începe cu mult timp în urmă. Trebuie doar să-i privim cum se comportă cu animalele care nu le mai aduc beneficii, animale care au slujit până în momentul neputinței cu credință unor stăpâni fără suflet.

Dacă în urmă cu puțin timp s-au debarasat de animalul ce a suportat povara muncii pământului, calul, să spunem, ajuns și el neputincios, acum a venit rândul să se debaraseze și de oameni, și nu de orice oameni, ci aceia care le-au dat viață.

Un alt argument al doamnei ce se împiedica în bătrâna-i mamă a fost că ea nu iubește singurătatea, mereu are nevoie de cineva pentru a schimba câte o vorbă și, prin urmare, o salvează pe bătrână de singurătate. Într-un azil ar avea mereu cu cine să schimbe o vorbă, pe când acasă ar rămâne mereu singură. Din nou nu a înțeles acea doamnă că liniștea e cel mai bun leac pentru cel care a trudit ani și ani la rând. Cel bătrân preferă să se odihnească într-un colț din casa lui, pe perna lui, cu amintirile lui, nu să schimbe vorbe cu cei aflați în suferință, asemenea psihologilor. Ce vorbe să schimbe? Despre neputințele trupești? Despre bucuria ce le-au făcut-o copiii la bătrânețe? Vorbele schimbate nu vor fi altceva decât ghimpi aprinși ai suferinței, și cu niciun chip depărtarea de singurătate.

Cândva, un bătrân a fost dus la medic de fiul lui cu mașina. La întoarcere, bătrânul i-a spus fiului să încerce să ajungă cât mai repede acasă, căci vrea să moară în patul lui, pe perna lui. Un alt bătrân s-a simțit foarte rău, pentru că neputințele au devenit de nesuportat, dar a refuzat să meargă la spital, pe motiv că dorește să moară la el acasă.

De ce este atât de greu pentru unii să se pună în locul bătrânilor și să simtă durerea lor? Să cred că acei egoiști ce nu văd durearea celui ce le-a fost mereu aproape se datorează faptului că au trăit această viață obișnuiţi fiind să primească totul de-a gata? Să cred că nu au pus suflet în nimic? Nu știu. Tot ceea ce știu este că trebuie să citim cu atenție ridurile de pe frunțile și mâinile bătrânilor, să privim lumina din ochii lor și să înțelegem cât de importantă este dragostea și dăruirea în această viață, cât de împlinit te simți când oferi bucurie celor din jur. Prin urmare, bătrânii ar trebui respectați și iubiți, aducându-le, pe cât posibil, cât mai multă mângâiere în clipele neputinței.

Bătrânii, acele comori de dăruire, de dragoste, de răbdare, acei munți de încercări, sunt cei care au pus piatra de temelie a vieții noastre.

Ana-Cristina POPESCU