Adrian CRÂNGANU

O imagine face uneori cât o mie de cuvinte. Aşa cred chinezii şi eu sunt perfect de acord cu ei. Iubesc într-atât fotografia, încât, într-o vreme, când eram secretar de redacţie, colegii mă considerau maniac doar pentru că le ceream poze la orice articol îmi aduceau. Atât de mare mi-a fost mereu setea de imagini, de imagini de tot felul, nu neapărat frumoase, nu artistice, nu din cele aşezate cu mâna, ci de imagini-imagini, dacă le pot spune aşa, momente de viaţă, priviri sau gesturi neînsemnate, furate când omul se crede neobservat, ori situaţii care te fac să zâmbeşti sau, dimpotrivă, să cazi pe gânduri, încât, aproape oriunde m-am dus în ultima vreme, am purtat mai întotdeauna pe umăr o geantă mare, neagră, iar în ea, un aparat de fotografiat. Până acum cred că am adunat în calculator vreo 30 de poze care să mă mulţumească, adică cu care consider eu că aş putea deschide o expoziţie. Până la urmă asta am să şi fac, dar încă nu a sosit momentul. Îmi mai trebuie încă vreo 20, după care, dintre toate, am să aleg, probabil, doar 25 sau cam pe-acolo. Sunt imagini pe care nu merită să le fi văzut numai eu.

În plus, am fost înzestrat cu ceea ce cred că, în termeni de specialitate, se cheamă o bună memorie fotografică. Văd ceva şi, chiar şi după mulţi ani, sunt în stare să descriu fiecare detaliu al acelei imagini, de parcă aş avea-o chiar în acel moment în faţa ochilor. Fireşte că nu ţin minte orice, ci doar ceea ce mă interesează, dar, am observat, mai ales ceea ce mă impresionează cu adevărat, chiar dacă, de cele mai multe ori, tocmai acele clişee aş vrea să mi le şterg din memorie. Sunt câteva, nu multe, pe care, mărturisesc, oricât m-am străduit, nu am reuşit să le uit. Ultima dintre ele este aceea văzută nu demult la televizor, a bătrânului Banu – din păcate nu i-am reţinut prenumele, şi mi-e ciudă, fiindcă omul acela chiar merita măcar atâta lucru din partea mea –, a acelui bătrân care, la 78 de ani, cu un picior amputat şi cu sonda urinară atârnând şi lovindu-i-se de piciorul drept, poticnindu-se într-un cadru din aluminiu, se chinuia să urce treptele unei instituţii unde trebuia să dovedească cum că, în ultimul an, nu i-a crescut piciorul la loc şi că-şi merită indemnizaţia de handicapat. Dar şontâcăiala lui nu m-a întors pe dos, cât au făcut-o imaginile în care i-au dat lacrimile de umilinţă şi neputinţă. Fotografului din mine i-a părut rău că nu e acolo, fiindcă a pierdut fotografia vieţii lui. Omului din mine i-a părut bine că e doar în faţa televizorului, fiindcă oricum n-ar fi avut cu ce să-l ajute pe bătrân, ci doar mai rău s-ar fi enervat. El, omul, fiindcă îl cunosc bine.

Şi atunci, memoria mea fotografică a developat o altă amintire, din urmă, cred, cu doi ani, plus-minus câteva luni. Eram în spital, foarte bolnav, atât de bolnav încât eram convins că mai am doar foarte puţin de trăit, şi un coleg de salon m-a întrebat de ce nu ies la pensie de boală. Ţin minte că fumam amândoi pe o bancă verde, în curtea spitalului, şi i-am răspuns că nu mi-a propus nimeni asta, cu toate că eram internat de două luni şi mai bine. Şi cum şi-a ridicat, brusc, privirea spre mine ţin minte perfect, iar apoi m-a mai întrebat dacă nu m-am dus cu plicul la medic, să mă propună pentru comisie. Din opt, câţi eram în salon, trei erau sănătoşi tun, doar că aveau nevoie să-şi facă numărul de zile de internare pe hârtie, ca să poată fi primiţi de acea comisie. El însuşi era în situaţia asta. I-am răspuns că eu chiar eram bolnav. El a dat din mână şi mi-a spus preţul.

Atunci n-am simţit nimic. Eram atât de sleit, încât n-am avut putere nici măcar să-mi fie ciudă. Acum, în schimb, îmi e. Îmi e fiindcă, oricât m-aş strădui, nu reuşesc să-mi amintesc prenumele bătrânului Banu. Iar asta mă face să mă simt de parcă l-aş mai fi pus şi eu să urce încă două trepte pe cadrul acela din aluminiu, cu sonda urinară bălăngănindu-i-se pe lângă piciorul drept…