La ora la care scriu, nu ştiu rezultatul alegerilor, deci habar n-am cine îmi va fi preşedinte, dar asta oricum n-are nicio legătură cu ce vreau eu să spun. Şi aş începe cu faptul că uneori, dar parcă tot mai des în ultimul timp, am impresia că poporul ăsta seamănă tot mai mult cu o turmă de oi. E posibil să sune foarte dur ce zic, aşa că, pentru a nu fi acuzat că-mi jignesc iarăşi neamul, poate că ar fi bine să spun mai simplu că eu mă comport şi văd lucrurile ca un berbec, şi atunci nu se mai supără nimeni.

Aşadar, de vreo lună încoace pasc şi eu pe păşunea campaniei electorale, o iarbă amară, mai amară ca oricare alta în ultimii 25 de ani. Am trecut şi peste asta, aşa cum am trecut şi peste altele mult mai rele, însă ceva m-a făcut să mă opresc din mestecat. Nu pot să pricep în ruptul capului de unde şi până unde au moldovenii dreptul să-mi aleagă mie preşedintele, să-mi stabilească viitorul, când ei nici măcar nu pun copita în stâna mea. Eu, personal, nici picat cu ceară nu m-aş pune să li-l votez pe-al lor. Nici nu-i treaba mea şi nici nu vreau. Chiar n-am nimic cu ei, ba tata chiar era moldovean, e-adevărat că de dincoace, nu de dincolo de Prut, dar cred că nu-i nicio diferenţă. Dar pur şi simplu nu mi se pare absolut deloc normal, şi am să încerc să explic de ce.

Şi primul motiv ar fi acela că eu consider că a venit vremea ca, aşa cum în ultimul timp tot mai multă lume dezbracă poporul român de hainele de împrumut cu care se împopoţonase şi-l vede aşa cum e el gol, adică nici viteaz, nici erou, nici demn, nici loial, nici educat, nici altruist, nici ospitalier, nici civilizat – şi mă opresc aici –, poate că e momentul să-i vedem şi pe moldoveni în fundul gol. Îmi amintesc perfect că unul dintre primele mele editoriale, scris în urmă cu vreo 20 de ani, la ei se referea. Mă supăraseră, exact aşa cum au făcut şi acum. Şi ziceam pe-atunci că ei mereu s-au purtat cu noi ca nişte copii răsfăţaţi cărora românii le caută în coarne, care scot limba la noi, iar românii, în loc să le dea una după cap, îi sărută duios şi patriotic pe frunte. La vremea aceea, nouă ne ardea să construim poduri de flori până la ei şi neapărat să cântăm în timpul ăsta, iar fraţii noştri se bălăceau cu picioarele în Prut, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, şi ne arătau degetul mijlociu. Atunci am înţeles pentru prima oară clar ca bună ziua că nu ne vor. Că n-au nici cea mai mică nevoie de noi. Scriam atunci că am văzut la televizor un reportaj făcut pe o uliţă din Chişinău, că 40 de fraţi de-ai noştri au sărit ca arşi când au fost întrebaţi ce sunt, că toţi 40 au răspuns „muoldohieni”, şi că doar un căpitan de armată a şoptit, parcă înfricoşat cumva de curajul care dăduse dintr-odată peste el, că e român. Atunci, adică în urmă cu 20 de ani, am încheiat articolul spunând că noi le facem curte, le ducem flori, parfumuri şi bomboane fondante, îi scoatem seara în oraş şi le facem serenade, iar ei ne-nşeală ca pe fraieri, după primul colţ, cu primul venit.

După 20 de ani, însă, am mai evoluat şi eu şi cred că e cazul să schimb finalul, aşa că am să spun simplu: beeeeeeee! M-a înţeles cineva? Atunci e rău…

Adrian CRÂNGANU