Adrian CRÂNGANU

În cazul oricărei cărţi, al oricărui articol, şi, nu mă prea pricep la asta, dar cred că şi în cazul oricărei melodii, important este cum începi. Primul cuvânt, prima propoziţie, primul acord. Ele te fac să citeşti sau să asculţi mai departe, iar restul, adică începutul, prima pagină a cărţii ori prima strofă a cântecului, îţi spune dacă merită sau nu să continui. Dar până să ajungi acolo, începutul e esenţial. Prima propoziţie. Aşa mi s-a spus şi mie, cu mulţi ani în urmă, apoi am şi citit despre asta, de nenumărate ori, şi, la rândul meu, am tot spus-o şi eu celor mai tineri decât mine, pe care am vrut să-i ajut.

Uneori, profesioniştii merg până acolo încât, dacă e vorba de o carte, rup pur şi simplu primele zece, douăzeci de pagini şi, acolo unde se opresc cu aruncatul foilor, stabilesc începutul. Ideea este cu totul să fie brusc. O introducere abruptă, care să lase impresia de forţă. Propoziţia de început trebuie să izbească simţurile cititorului, să-l provoace. Şi, chiar dacă nu am citit o reţetă a scrierii unei cărţi, ori a unui articol, pentru că nu există aşa ceva, practica mi-a arătat că teoria stă în picioare.

Şi pentru că ani buni, înainte ca jurnalistica să mă acapareze cu totul şi să nu-mi mai lase timp pentru nimic altceva în afară de ea, m-a învârtit în tot felul ce cercuri artistice, zic eu că mă consider îndreptăţit să vorbesc despre toate astea. Nu sunt, cred, deloc străin de subiect, atâta timp cât zile şi nopţi întregi n-am făcut uneori altceva decât să discut cu prietenii mei, scriitori, sculptori sau pictori, despre felul în care îşi nasc şi-şi cresc arta. Iar cel mai mult am insistat pe foile mototolite, pe pânzele murdare ori pe bucăţile diforme de lemn pe care fiecare dintre noi le-am aruncat la coşul de gunoi. Sunt, cel mai adesea, mult mai multe decât cele pe care, la sfârşit, ne luăm inima în dinţi să le semnăm şi să le arătăm lumii. Dar lumea nu ştie asta.

Cam aşa stau lucrurile cu artiştii, şi cred asta fiindcă, indiferent ce fac şi oricât de diferit e domeniul în care creează, toţi seamănă între ei ca două picături de apă. Şi îmi mai place să cred şi că-i cunosc şi, tocmai de-aceea, că îi recunosc cu foarte mare uşurinţă, iar asta m-a făcut să spun adesea, privind uneori atent în jurul meu, că şi fotbalul şi politica pot fi ridicate uneori la rang de artă. Politica mai greu, dar nu imposibil, aş zice. Am cunoscut politicieni de toate felurile, unii proşti, alţii inteligenţi, brutali sau diplomaţi, sinceri ori mincinoşi şi perfizi, ticăloşi sau cinstiţi, şi am întâlnit şi politicieni rupţi de realitate, trăitori într-o lume care nu are nicio legătură cu lumea mea, cu lumea noastră. Că vor, că nu vor, că sunt sau nu conştienţi de asta, şi ei, ca şi mine, scriu. Ei scriu istoria. Şi, dacă vor un început bun, ar trebui să procedeze la fel ca prozatorii: să rupă primele pagini. Şi, dacă e nevoie, să le rupă pe toate şi s-o ia de la zero. Pentru că românii, mai cred eu, merită, după atâtea poveşti de adormit copiii, şi o carte serioasă. Un best-seller chiar…