Îmi place să spun bibliotecă aproape oricărei prostii. De exemplu, am biblioteca cu medicamente, care nu e altceva decât sertarul în care-mi ţin algocalminele, aspirinele, paracetamolul şi pastilele pentru fiere, un alt sertar, unde sunt plicurile cu tarhon, oregano, chimen sau curcuma, e biblioteca cu condimente, mai am biblioteca cu oale, cu haine şi cu papuci, dar o bibliotecă cu cărţi, una adevărată, nu am, fiindcă ele sunt împrăştiate pe te miri unde, prin toată casa. Cea mai importantă dintre toate mi se pare însă biblioteca cu amintiri. La ea am să umblu astăzi, şi n-aş scrie despre toate cele pe care urmează să le povestesc dacă, pe de o parte, cei mai mulţi dintre cei despre care am să vorbesc n-ar fi murit deja, iar cei care au mai rămas nu mai sunt demult prin funcţii din care altădată tăiau şi spânzurau, iar pe de altă parte dacă, într-o noapte în care somnul nu s-a lipit nicicum de mine, n-aş fi încercat să dezleg, din punctul meu de vedere, misterul ce învăluie răul care s-a abătut, ca un blestem, de 30 de ani, asupra noastră şi, deci, şi a mea, dar şi al binelui pe care o mână de oameni a pus stăpânire.
Ei, bine, dintre toate explicaţiile care mi-au trecut prin cap, şi n-au fost deloc puţine, una s-a tot repetat până a reuşit să-mi atragă atenţia. După ce am studiat-o atent, m-am oprit la ea, fiindcă mi s-a părut cea mai apropiată de felul în care văd eu lucrurile. Iar ca să mă fac înţeles, am să scot câteva întâmplări de pe rafturile bibliotecii cu amintiri, pe acelea ale căror personaje nu mai pot fi atinse acum de poveştile mele. N-am scris toate astea la momentul potrivit nu de frică sau din laşitate, dar pur şi simplu la unii dintre oamenii aceia chiar am ţinut şi n-aş fi vrut să le fac rău pentru nimic în lume.
Îmi amintesc bine, atât de bine de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, că în urmă cu 25 de ani am scris o carte. Mie asta mi s-a părut partea cea mai grea a drumului de prozator pe care aveam de gând s-o apuc, dar m-am înşelat. Timp de câteva luni, s-a dovedit că mi-e imposibil să strâng din sponsorizări banii pe care trebuia să-i dau editurii ca să mi-o publice. Într-o bună zi, printr-un noroc chior, am ajuns la o persoană sus-pusă care s-a oferit să mă ajute cu aproape toată suma, şi asta doar fiindcă atâta i-am cerut eu. Mai târziu, după ce mi-a ieşit cartea, l-am întrebat, la o cafea, de ce mă ajutase, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu mă cunoştea pe atunci. Mi-a răspuns sincer că ştie că e într-o funcţie pe care n-o merită şi, deci, în care nu are ce căuta, pentru că, pe când era inginer în uzină, a jucat ani întregi table cu colegii în loc să se instruiască, şi credea că, ajutând cultura, îşi spală din păcatele tinereţii. Omul acela are un nume, dar asta contează mai puţin.
Mai târziu, a trebuit să trec printr-o altă istorie, care mi-a întărit părerea pe care mi-o formasem, oricum, de foarte multă vreme. Rămăsesem fără redactor-şef la ziarul la care lucram în urmă cu vreo 15 ani, fusese pur şi simplu dat afară fără prea multe explicaţii, iar consiliul de administraţie al firmei care patrona publicaţia, după ce a chibzuit îndelung, a tras concluzia că eu musai trebuia să fiu cel care să-l înlocuiască, pentru că eram secretar general de redacţie. Vreo două luni am tot refuzat. Aveam eu trei motive mari şi late, pe care nu le-am spus niciodată şi prin urmare n-am s-o fac nici acum. Când, în cele din urmă, s-au cam săturat de ifosele mele, m-au chemat la o discuţie la care m-am simţit ca puiul de găină între ulii şi mi-au dat de ales: sau aduc un redactor-şef care, pe vremea comuniştilor, pictase lozinci în uzină, ori o fătucă de la cenaclu, care scrisese două poezii, ori accept eu. A fost printre puţinele dăţi din viaţa mea când m-am predat.
Azi, cei mai mulţi dintre ei nu mai sunt. Fostul meu sponsor e de-acum bătrân, dar tot m-a chemat nu demult în parc, să facem o tablă. Nu cred că am să mă duc. Mi-e nu ştiu cum, când mă gândesc că, în toţi anii în care el a dat cu zarul în postul nepotrivit, eu n-am reuşit să scriu nicio carte. Nici barem un capitol, niciun rând, niciun cuvânt. Nici măcar o literă…
Adrian CRÂNGANU
