Democraţia contemporană, deşi progresează uimitor de repede, nu şi-a găsit încă temelii trainice în viaţă, pentru că orice formă socială nouă cere ca imperativ categoric o reformă a conştiinţelor. Înainte de a da drepturi unui om, trebuie ca starea lui morală şi intelectuală să-i dea posibilitatea să se folosească de ele.
Din nevoia acestei reforme a conştiinţelor, cerută de propăşirea democraţiei contemporane, a izvorât una dintre cele mai mari probleme, care e şi o caracteristică a timpului nostru – problema culturii maselor populare.
Biblioteca întotdeauna a fost o adevărată şcoală a omului din popor şi faptul acesta îndreptăţeşte, pretutindeni, munca şi jertfa pentru înfiinţarea sau reînfiinţarea bibliotecilor, punerea lor în valoare, înzestrarea lor mai ales, pentru a le face să fie cât mai îmbietoare şi la îndemâna omului de rând. Pretutindeni lumea însetată de cultură se sileşte să găsească mijloace potrivite pentru punerea în valoare a bibliotecilor.
Cândva, bibliotecarii erau călăuzitorii şi îndrumătorii cititorilor. Adeseori, organizau lecţii de bibliotecă, în care dădeau cititorilor neexperimentaţi explicaţii preliminare asupra unor anumite cărţi, citeau fragmente mai însemnate şi le comentau.
În ceea ce priveşte şcoala, biblioteca este un auxiliar al acesteia. Din ea se iau cărţile, pentru ca pagini din ele să fie citite cu elevii în clasă. În unele ţări se acordă o deosebită atenţie bibliotecilor pentru copii, chiar dacă aceştia au la îndemână și calculatorul. În săli împodobite cu tablouri din viaţa copiilor şi înzestrate cu mobilier în care sunt adunate cărţi şi gravuri potrivite, se adună copiii pentru şezători de petrecere instructivă, povestiri, teatru de păpuşi, cinematograf etc. Astfel de biblioteci am avut prilejul să întâlnesc în Insula Corsica, din Franţa.
După 1989, ţara noastră a rămas deficitară în ceea ce priveşte bibliotecile săteşti, multe dintre ele fiind răvăşite şi chiar desfiinţate.
Ştiaţi că, din 1990, sub 10 la sută dintre români au mai pus mâna pe o carte pentru a o citi? Majoritatea oamenilor cred că formarea intelectuală se încheie odată cu şcoala. Ulterior, mintea este lăsată în paragină; nu mai citesc, nu se mai informează, nu îi mai interesează nimic din ceea ce nu are strict legătură cu serviciul. Timpul care ar trebui în mod logic dedicat mentalului este adesea dedicat unor mari duşmani ai culturii – televizorul şi internetul.
Sondajele arată că un om petrece săptămânal în faţa televizorului în medie 35-45 de ore, echivalent cu timpul petrecut la serviciu. Până la sfârşitul vieţii, un om îşi consumă în medie 10 ani uitându-se la televizor. Copiii între 3 şi 11 ani petrec peste 1.000 de minute pe săptămână în faţa televizorului sau a calculatorului. Tinerii cu vârsta între 12 şi 17 ani petrec într-un an 1.150 de ore în faţa televizorului şi 900 de ore la şcoală.
Unii au impresia că fac sport uitându-se la emisiunile sportive. Alţii cred că citesc literatură universală uitându-se la filme sau telenovele. Unii se mulţumesc cu cultura generală făcută la „Te pui cu blondele” a lui Dan Negru, sau la „Vrei să fii miliardar”, realizată, mai demult, de Virgil Ianţu. Respectând puţinele emisiuni deosebit de educative, televizorul şi internetul nu pot înlocui lectura clasică, vizitarea unui muzeu, ca să nu mai vorbim de discuţiile şi activităţile în familie.
Citind importantele cărţi ale literaturii universale sau vieţile unor mari personalităţi, ne vom îmbogăţi cu experienţe inedite şi ne vom putea alege modele de viaţă.
Din păcate, mulţi acuză anii de şcoală, socotindu-i pierdere de vreme, întrebând ironic: „La ce îmi folosesc cunoştinţele despre protoni sau despre stările de agregare ale materiei? Şi ce folos că am citit «Fraţii Jderi»?”.
Prea puţini conştientizează că toate aceste „inutilităţi” le-au construit o cultură generală, dar, mai important, i-au format mental, le-au pus rotiţele gândirii în mişcare, au stimulat creierul şi i-au învăţat cum să înveţe.
Să reînnoim, aşadar, gândurile noastre comune despre carte, drumul ei milenar, importanţa ei în toate domeniile, dragostea noastră pentru a păstra cartea, biblioteca personală, bibliotecile publice, şcolare etc.
O carte nu e un obiect oarecare, ci este o fiinţă vie, alături de noi. Dacă vei înţelege că ea este viaţa, atunci o vei apăra, o vei îngriji, şi în niciun caz nu o vei distruge.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
