Parcă dintotdeauna, dar de fapt numai de vreo 25 de ani încoace, în perioada asta gândurile şi trăirile mi se împart în două. Unele iau calea Sărbătorilor de iarnă, şi acelea sunt cele cu adevărat frumoase şi colorate în alb, ca zăpada ori ca nişte aripi de înger sau pacea care coboară de nicăieri, dar coboară, fără nicio îndoială, peste noi, însă marea majoritate se-nvârt, neliniştite, în cuşca pe care au ridicat-o în jurul meu evenimentele petrecute în acel Decembrie 1989. Am încercat, de zeci de ori, să mă rup de amintirea lor, dar, ca un făcut, ele se trezesc mereu, de parcă un ceas deşteptător ar suna în memoria mea întotdeauna înainte de Crăciun. Şi atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să le deschid uşa şi să le fiu o gazdă cât mai bună.

Ştiu că nu numai eu trec prin asta. Toţi cei care, atunci, acum 27 de ani, am fost în stradă, purtăm în spate blestemul de a nu putea uita nimic din tot ce s-a întâmplat, şi mai cred că ne recunoaştem între noi ca şi cum am fi însemnaţi, de parcă cineva ne-ar fi făcut un tatuaj micuţ, care nu se va şterge niciodată, pe suflet. Eram tânăr, eram tineri cu toţii, chiar şi cei de 40 de ani erau atunci de-o vârstă cu mine, şi poate e şi ăsta un motiv să ţinem totul minte. Aveam creierele simple şi odihnite, nu ni le ocupaserăm cu mare lucru, fiindcă nu aveam cu ce, erau ca nişte bucăţi de burete uscat, şi poate de-acolo a venit setea cu care am băut pe nerăsuflate toate acele trăiri.

Fiecare clipă, din 20 până în 25 Decembrie, a avut gustul şi culoarea ei, şi pe toate le simt şi le văd, de parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu o săptămână. Dar despre ce-a fost atunci am tot scris şi am tot povestit. Şi, la fel cum cred că niciunul dintre noi, cei blestemaţi să nu uităm, nu va uita, tot aşa sunt convins că fiecare şi-a scris, în acele zile, romanul vieţii lui. Fiindcă fiecare dintre blestemaţi a trăit câte o carte în Decembrie ’89.

Ştiu, şi recunosc, acum, că, tânăr fiind pe vremea aia, nu eram prea copt la minte. Sunt sigur că nici alţii n-au fost, aşa că am lăsat pe cine-a vrut să se caţere pe umerii noştri şi să ajungă sus. Noi, bănuiesc, eram mulţumiţi că am învins o orânduire care ne pusese laţul la gât şi ne sufoca cu fiecare clipă care trecea, eram satisfăcuţi că magazinele erau pline, că miliţienii se ascundeau şi că secretarii de partid fugiseră în Oltenia. Aşa se face că ne-au trebuit câţiva ani buni ca să ne dezmeticim, şi încă tot pe-atâţia ca să ne trezim de-a binelea. Era, însă, prea târziu.

În timp ce noi dormeam, beţi morţi după ce am sorbit până la fund cupa plină de iluzii tari întinsă de lichelele cocoţate la vârful puterii, ei, nemernicii care-şi lăsaseră urmele bocancilor pe umerii noştri, se dădeau de ceasul morţii să ne convingă că a fost revoluţie şi că ei merită cu vârf şi-ndesat să stea acolo, în timp ce alţii se chinuiau să ne demonstreze că lucrurile ar sta exact pe dos. Buzumenit de somn, eu nu ştiam ce să cred. Înclinam să zic c-a fost revoluţie, că a fost primul Crăciun cu colinde cântate la mitralieră şi cu un prieten împuşcat în gât pe când se ducea spre casă, să mănânce, în 24 decembrie. Şi că n-a fost, mi-a trecut prin minte, uitându-mă la şleahta de şemecheri şi de hoţi din vârful ţării. Iar acum tatuajul acela micuţ de pe suflet începe să mă usture când văd că, după 27 de ani, nimeni nu e vinovat pentru blestemul din Decembrie…

Afară e rece şi stă să ningă. Dar niciodată albul zăpezii nu va fi atât de alb cum a fost înainte de Decembrie ’89. Sub el, trandafiriul sângelui va înflori, în fiecare iarnă, şi peste-un milion de ani.

Adrian CRÂNGANU