Articolul ăsta trebuia să apară exact acum un an. Nu-mi mai aduc aminte de ce nu l-am scris atunci, dar bănuiesc că n-am vrut să umbresc Sărbătorile de iarnă cu el şi am căutat alt subiect mai blând. În urmă cu un an, eram foarte supărat, nici eu nu ştiam prea bine pe cine, şi nu ştiu nici acum, ori pe CFR, ori pe cei care au luat în concesiune traseul Reşiţa – Timişoara, pentru condiţiile în care a trebuit să călătoresc într-o noapte de început de decembrie.

De la Reşiţa până la Bocşa Română, mai treacă-meargă, mi-am încheiat paltonul până sub bărbie, am păstrat mânuşile pe mâini şi-am strâns picioarele, ca să nu mi se lovească genunchii unul de altul de frig, şi am indurat călătoria. Acolo, însă, la Bocşa, au năvălit în vagon vreo 20 de ţigănuşi, pe puţin, şi patru sau cinci la vreo 25-30 de ani. Am uitat să spun, era ora patru şi jumătate dimineaţa. Au făcut un tămbălău greu de descris în doar câteva cuvinte. Pe urmă au luat în stăpânire vagonul. S-au aşezat lângă oamenii care nu înţelegeau ce se întâmplă şi i-au înghesuit în perete până când aceştia s-au ridicat şi au plecat. Lângă mine ţin minte că s-a aşezat o fetiţă de vreo opt-nouă ani şi a început să mănânce seminţe de floarea-soarelui, să scuipe cojile pe jos, să bea suc şi să râgâie.

După vreo jumătate de oră, lucrurile s-au potolit. „Naşul” a trecut ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, n-a controlat pe nimeni, n-a cerut niciun billet, a vorbit doar vreo două minute cu ţiganii tineri, la capătul vagonului, şi pe urmă şi-a văzut de-ale lui. Am ajuns la Gătaia, am stat zece minute, apoi un sfert de oră, sfertul s-a făcut jumătate de ceas şi noi tot nu mai plecam. Am ieşit în compartimentul dintre vagoane să-l caut pe „Naş”, să văd ce se întâmplă. Mi-a explicat că aşteptăm trenul care venea dinspre Timişoara şi care avea întârziere, fiindcă îi luase foc un motor în câmp, înainte de Voiteni. Ca să mă mai îmbuneze, m-a lăsat să fumez în tren. Şi-a aprins şi el o ţigară şi am început să-l trag de limbă. Aşa am aflat că trenul – de fapt două vagoane ca vai de lume – era franţuzesc şi vechi din 1967. L-au mai reparat pe ici, pe colo, l-au adaptat la ecartamentul românesc şi acum se circulă cu el. Zdrăngănea tot şi se scutura şi se smucea la fiecare curbă, ştia şi el, dar nu era treaba lui. Şi nici n-avea ce să facă. Cu ţiganii era altă poveste. Mi-a spus că fac drumul ăsta în fiecare noapte. Merg la Timişoara la cerşit şi la alte şmecherii. Când l-am întrebat de ce nu i-a controlat de bilete, mi-a răspuns uimit că nu e nebun şi că are două fetiţe şi o nevastă care-l aşteaptă acasă.

Într-un târziu, am plecat din Gătaia. Nu ştiu ce le-a venit vecinilor mei de compartiment, însă la un moment dat una dintre femei a scos un cuţit şi a început săâl agite deasupra capului, dar n-am înţeles de ce. Până la urmă l-a băgat în buzunar, s-a aşezat pe scaun şi cam asta a fost tot.

De-atunci, mă tot chinui să-mi amintesc cum se chema remorca, de fapt un fel de baracă pe roţi, trasă de un tractor, care se hurducăia toată şi cu care, acum 30 de ani, am mers de câteva ori când eram în Armată. Bodroancă, aşa îi spunea. Mi-am amintit noaptea trecută, în drum spre Timişoara. Trenului care venea spre Reşiţa nu i-a mai luat foc motorul, aşa că în Gătaia n-am stat decât zece minute. În rest…