Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morților se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Moartea unui tânăr necăsătorit înaintea manifestării plenare a căsătoriei şi a procreării era privită ca o încălcare a ordinii fireşti din ciclul vieţii, ca o eroare în desfăşurarea firească a vieţii, ce trebuia reparată prin acte rituale. Asfel, înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transforma într-o nuntă postumă.

La înmormântare, pentru morţii nenuntiţi sau nelumiţi – adică pentru cei care au murit necăsătoriţi – se făcea un brad, însemnul căsătoriei. Bradul împodobit ca de nuntă era un substitut al soţului (sau al soţiei) postume. Însă bradul nu avea numai semnificaţia de nuntă postumă. El putea să fie şi înlocuitorul mortului, un substitut care rămânea în lumea celor vii, pe groapă. E un însemn al celui dus de tânăr. E şi un cod cumva. Era de ajuns ca, intrând în cimitir, pe anumite gropi să vezi un brad. Nu aveai nevoie să citeşti nimic şi ştiai că acolo e înmormântat un tânăr.

În comuna Băuţar, nouă feciori trebuiau să plece la pădure, cu un topor, ca să găsească un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă numai bradul ce cădea din nouă lovituri. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul omului mort.

Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau „Cântecul bradului”. El era apoi împodobit cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici, era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce.

Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul Zorilor”. Conţinutul tematic al acestuia este precreştin, fiind o invocare adresată zorilor, probabil o reminiscenţă a străvechii invocaţii către soare, ca acesta să-şi întârzie „revărsatul” până ce mortul va fi pregătit cu toate cele necesare pentru lumea spre care călătoreşte.

Acest cântec funerar al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe om să ajungă pe lumea cealaltă, având rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt. Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor, pas cu pas, pe drumul către lumea cealaltă, şi sfătuit de aici, din lumea noastră, să nu o ia la stânga, să o ia la dreapta, să nu se sperie de lup, să se împrietenească cu câinele, să treacă apa, şi aşa mai departe.

„Cântecul Zorilor” era răspândit cam în aceleaşi zone ca şi „Cântecul Bradului”, respectiv în partea muntoasă şi deluroasă a Banatului, în Haţeg şi în Ţinutul Pădurenilor, încadrându-se în seria riturilor de despărţire a defunctului de comunitate. Străvechiul motiv al invocaţiei către soare, „Cântecul Zorilor”, se aude azi tot mai rar.

În Băuţar, cântecul suna cam aşa: „Zori, dalbe surori/ De ce n-aţi zorit/ Ş-astă dimineaţă/ Ca ieri dimineaţă?/ Noi am fi zorit/ Num-am zăbovit/ Pân-am despărţit/ Tată de copii/ Cântă un cocoş gai/ Din poartă de Rai/ Haida, dragă, hai/ Îngerii te-aşteaptă/ Să te scrie în cer/ În cerul cu mese-ntinse/ Şi cu făclii aprinse”. Acest cântec nu s-a mai cântat de vreo treizeci de ani, iar în Bucova, oamenii confundă ,,Zorile” cu bocitul pe mormânt.

Pr. Romulus FRÎNCU