Nu am avut şi nici nu cred că o să am vreodată pretenţia că sunt deţinătorul adevărului absolut, în nicio privinţă, şi nici nu-mi închipui că aş fi orologiul care dă ora exactă în presa cărăşeană. Dimpotrivă, nu mai departe decât săptămâna trecută am scris că uneori mă simt ca un dinozaur care numai ce-a împlinit 57 de milioane de ani şi merge pe 58. Ce-am vrut de fapt să spun e că nu sunt altceva decât un gazetar bătrân, crescut, acum îmi dau seama, la vechea şcoală de presă a brontozaurilor, adică a acelor ziarişti de dimensiuni uriaşe, din care azi n-a mai rămas decât o mână de fosile uitate prin câteva arhive prăfuite. Nu înţeleg cum am reuşit eu să supravieţuiesc, şi nici ce mai caut prin breasla asta, care mi-e tot mai străină pe zi ce trece. Dar asta e doar treaba mea şi nu vreau să încarc pe nimeni cu prostioarele mele existenţiale care, oricum, au să-mi treacă repede, doar mă cunosc bine, însă exact asta sunt, îmi dau seama.
Totuşi, astăzi despre altceva am vrut să scriu, chiar îmi notasem, cum fac de obicei, câteva propoziţii sau fraze care îmi plăcea cum sunau şi cu care aveam de gând să mai sparg textul din loc în loc, ca să-l fac mai interesant. De pildă, aş fi vrut să vorbesc despre alegerile bezmetice care ne aşteaptă şi despre cum o să dăm iarăşi teză la prostie şi o să luăm cu toţii, ca întotdeauna, 10 cu felicitări, sau poate aş fi atins subiectul angajaţilor din DSP-uri cărora, drept răsplată pentru gogomăniile pe care le fac nu în fiecare zi, ci în fiecare secundă, au să li se mărească salariile cu 30 la sută, iar şefilor cu 40. Sau poate aş fi scris despre atâtea alte nedreptăţi strigătoare la cer despre care politicienii noştri orbi, surzi, bătuţi în cap şi rupţi de lume habar n-au.
Sunt o grămadă de lucruri care nu-mi convin, dar toate au fost uitate joi sau vineri, nu mai ţin minte exact ziua, când căsuţa de lemn care a ars în Parcul Tricolorului din Reşiţa a incendiat pur şi simplu toate ziarele online, nu numai pe ale noastre, ci şi pe cele din judeţele vecine, de parcă Nero dăduse foc, a doua oară, Romei. Nu ascund că m-am frecat la ochi şi m-am ciupit cât am putut de tare, doar-doar am să mă trezesc din coşmarul acela, fiindcă uitaţi cam cum stă treaba. Eu cunosc zona aia ca pe buzunarul meu şi coşmelia care a ars e cam atât de mare cât să intre în ea un bărbat slăbănog, numai piele şi os, vreo cinci ouă, un kil de brânză, jumătate de kil de halva, un pachet de ţigări şi cam asta-i tot. Iar dacă scheletul dinăuntru ar vrea, de exemplu, să se lege la şireturi, ar trebui să deschidă uşa coşmeliei, ca să aibă pe unde să-şi scoată fundul când se apleacă în faţă. Dar pentru toată halucinaţia asta de ştire de doi bani nu pompierii sunt vinovaţi, ei doar au dat comunicatul şi mai povestesc ce-au mai făcut, ci hămesita de presă online, în foamea ei nebună de informaţii mărunte, pe care le primeşte la botul calului şi pentru care nu trebuie să mişte un deget.
Ştiu că dacă spun acum că pe vremea mea era altfel mă condamn singur la bătrâneţe, dar am s-o fac. Păi dacă pe vremea brontozaurilor la care mi-am făcut eu ucenicia în presă m-aş fi dus cu o bazaconie din asta, m-ar fi mâncat de viu. Sau poate nu chiar aşa, exagerez eu, dar o bătaie soră cu moartea tot mi-ar fi tras, ori secretarul de redacţie, ori redactorul-şef. Şi pe bună dreptate.
Cu gândul la toate cele pe care le-am înşirat aici, dar şi la altele, prostii de-ale mele, în seara asta, în loc să merg pe alee, am apucat-o pe cărăruia pe care o mai iau uneori când mă grăbesc şi vreau să scurtez drumul până la intrarea în bloc, iar din greşeală şi cum era întuneric, am călcat pe un fir de iarbă pe care, senzaţional, l-am rupt. Şi uite cum am mai venit şi cu o ştire tare de final. Ăsta da breaking news!
Adrian CRÂNGANU