Printr-o atitudine de totală disponibilitate, Maria a rostit un DA al întregii omeniri, ca răspuns dat intangibilei şi uluitoarei propuneri pe care Creatorul o face prin Arhanghelul ce risipeşte nedumerirea Fecioarei, făcând-o să înţeleagă că el este trimisul Celui stăpân peste imposibil.
„CEA PLINĂ DE DAR“1 îşi asuma cea mai umilă funcţie socială şi providenţială, numindu-se pe sine „slujitoarea Domnului“.2 Prin aceasta, ea exprimă cu totală şi deplină bucurie disponibilitatea, concomitent cu smerita mândrie de a fi fost aleasă, prin har, întru împlinirea unei misiuni unice, dar, în acelaşi timp, şi profunda ei credinţă, prin care a înţeles că cea mai înaltă nobleţe pentru o fiinţă umană este de a se vrea în întregime în slujba Domnului.
Născută în modestie şi privaţiuni, ea desluşise şi înţelesul că, împlinind o astfel de misiune, se săvârşeşte în ea şi prin ea adevărata eliberare: cea din păcat a omenirii, cea din neputinţă a celor oprimaţi, cea de speranţă a celor fără speranţă. Modesta adolescentă, ivită într-un anonim cămin din Galileea, ne învaţă, şi astăzi chiar, în ce constă adevărata demnitate: în a-L sluji pe Dumnezeu.
A o contempla pe Fecioara Maria ca pe o smerită slujitoare a Domnului înseamnă a descoperi tocmai ceea ce ea a voit să arate în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu cei din jurul ei. Acesta este adevăratul sens pe care ea a vrut să-l dea vieţii sale, aici, pe pământ, şi-n cer. Dar, pentru a pătrunde deplin acest exemplar destin, ar trebui să zăbovim asupra finalităţii sale: aceea de a fi Mamă. Privind doar prin această prismă, vom desluşi unica-i măreţie şi o vom putea zări. Ea doar acceptând ce nu putea fi înţeles, numai crezând că Dumnezeu, fără a fi absurd, îi depăşeşte putinţa înţelegerii faptului de a fi mamă, dar rămânând fecioară, de a putea din mărginire să dea viaţă nemărginirii înseşi.
Prin aceasta, şi-a înţeles menirea sa Fecioara Preacurată, după cum ne-a tâlcuit-o sumar Sfântul Evanghelist Luca, atunci când istoriseşte în timp momentul Buneivestiri.3 Aşa mărturiseşte Elisabeta atunci când dă grai nedumeririi sale: „Cum de îmi este dat ca însăşi Maica Domnului meu să vină la mine?“.
În salutul Elisabetei4 se concentrează întreaga cunoaştere admirativă şi veneraţia religioasă pe care Biserica din vremea evanghelistului Luca o mărturisea, trăind minunea praznicului Buneivestiri.
În Evanghelia prunciei lui Iisus, citim de fapt minunea întrupării. De aceea sărbătoarea Buneivestiri este, în egală măsură, una împărătească, adică a dumnezeirii, şi una a smeritei măreţii a Preasfintei Fecioare-Mamă.
În taina întrupării şi în adevărul ei palpită întreaga adâncime a rostului vieţii, experimentat prin maternitatea Preasfintei Fecioare.
Preasfânta Fecioară este desemnată ca adevăratul Sion spre care se îndreptaseră speranţele poporului ales în perioadele vitrege ale istoriei. După textul lui Luca, cu ea începe noul Israel. „Fiica neprihănită a Sionului“, în care Dumnezeu a aşezat un nou început. Nu mai puţin semnificativ este textul central al promisiunii: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu“ (Lc. 1, 35).
Ca adevărată „fiică a Sionului“, Maria este imaginea Bisericii, imaginea omului credincios, care nu poate ajunge la mântuire în alt mod decât prin darul iubirii – prin har. Acest cuvânt se concretizează cu adevărat în Maria „cea plină de har“ (Lc., 1, 28). Ea nu reprezintă o contestare, o primejduire a exclusivităţii mântuirii realizate prin Hristos, ci, dimpotrivă, constituie o confirmare a acestui adevăr.
Rămâne încă deschisă problema noţiunii de „fiu“ din relatarea lui Luca despre Bunavestire. Ceea ce vrea să spună termenul de „Fiul lui Dumnezeu“ din acest text referitor la Bunavestire se poate deduce cu uşurinţă. Spre deosebire de simpla expresie „FIUL“, conceptul de „FIU AL LUI DUMNEZEU“ ţine – aşa cum am văzut deja – de teologia „alegerii“ şi a „speranţei“ din Vechiul Testament, şi-l indică pe Iisus ca pe adevăratul moştenitor al făgăduinţei, ca pe regele lui Israel şi al lumii.
Vechiul Testament cunoaşte un şir întreg de naşteri miraculoase, fiecare dintre ele situată într-un moment hotărâtor al istoriei mântuirii: Sara, mama lui Isaac (Geneza 18); mama lui Samuel (I Sam., 1-3) şi anonima mamă a lui Samson (Jud., 13) erau toate sterile, iar orice speranţă omenească de a fi binecuvântate cu copii era zadarnică. La toate acestea trei, naşterea copilului aducător de mântuire pentru Israel s-a înfăptuit printr-un act al milostivirii lui Dumnezeu, care face imposibilul posibil, care îi înalţă pe cei umili şi-i înlătură de pe tron pe cei puternici. Această linie continuă prin Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, atingându-şi ţelul şi punctul culminant în Sfânta Fecioară Maria.
Naşterea dintr-o fecioară nu este, aşadar, un capitol al asceticii. Sensul evenimentului este de fiecare dată acelaşi: mântuirea lumii nu vine de la oameni şi puterea lor proprie; omul trebuie să permită ca ea să-i fie dăruită, primind-o ca pe un adevărat dar.
A cânta astăzi imnul „Măreşte suflete al meu“, celestul cântec al Sfintei Fecioare, înseamnă a-L slăvi pe Dumnezeu, pe Cel născut din ea, pe Fiul ei, pe Cel ce, dezbrăcat de slavă, alesu-Şi-a drept scaun al milostivirii Sale făptura feciorelnică a Mariei, care ne îndeamnă pe noi, cei firavi în credinţă, să zicem: Să faci cu mine, Doamne, aşa precum voieşti, căci mari lucrări înfăptuieşte-n mine Cel Sfânt şi iubitor, în veci „Atotputernic“.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
