„A zis Domnul: Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul“. (3 Regi, c. 19, v. 11, 12)
Omul trudește toată viața. Este asemenea furnicii ce nu găsește o clipă pentru a se odihni, este asemenea albinei lucrătoare care după marile culesuri, cu trupul istovit, închide ochii, lăsând locul puietului să modeleze și să înmulțească aurul din stup. Nimic nu se obține cu ușurință în viață. Cei care cred acest lucru, ar trebui să arunce o privire în urma lor și ar înțelege că în spatele muntelui sunt clipe și ani de răbdare, de osteneală, de muncă.
Nimeni nu a ajuns în vârful muntelui fără trudă. În toată truda omului e atâta amărăciune! Câteodată vijeliile se aprind la picioarele lui. Poate cade un moment sub povara sarcinii, a furtunii ce-l macină, poate mai rătăcește o clipă și ar dori să renunțe, ca mai apoi să-și adune din nou toată forța și să meargă mai departe. După câte un povârniș se mai împiedică iarăși și totul se cutremură în jurul lui și încrederea îi slăbește și ar dori să renunțe, pe urmă își revine și o ia din nou la goană. Focul îl arde, dar el înaintează până ce simte o adiere, acea adiere de vânt lin din vârful muntelui, acea mângâiere lină a cununii biruinței.
De câtă imaturitate dau dovadă unii începători în ale vieții, ce privesc la capra vecinului și o văd grasă! Ei admiră comoara altuia, pe urmă își doresc și ei o capră identică, sau, dacă se poate, chiar mai mare și mai grasă decât a vecinului, însă de azi pe mâine, fără muncă. Nimic nu se obține fără muncă, iar cei care nu înțeleg acest lucru se amețesc cu iluzii, iar viața trece pe lângă ei degeaba și nu vor ajunge niciodată să-și bucure obrajii de adierea vântului lin.
Croitorul, înainte de a țese cele mai alese veșminte și a fi căutat de tot omul ce dorește să-și acopre trupul cu mătăsurile cele mai fine, a învățat să bage ața în ac. La început ața îi părea încăpățânată, se împotrivea răsfirându-se în alte fire ce alergau în direcții opuse. Ața trebuia îmblânzită, trecută prin ac, pe urmă împletită în cea mai fină pânză. Adesea ața cârmuită de croitor greșea drumul, ca mai apoi să pășească mai încrezătoare. Pictorul, până să imortalizeze vârful stâncii, a studiat liniile, formele, culorile. Poetul, până să-și verse focul sufletului, a studiat adâncimea cuvintelor. Orice vârf de munte are urcușul lui. Pruncul se înalță sub ochii părintelui, lucrul cel bun își găsește finalitatea prin truda meșterului.
Poate că fiecare în drumul lui s-a oprit un moment și a spus că o să facă și el un palat identic cu cel văzut la vecinul său, pe urmă, când a privit cu înțelepciune la propriul palat, a înțeles cu câtă trudă l-a ridicat pe acesta până ce acoperișul a început să-l protejeze de vijelii și foc. A stat o clipă și a văzut în față alți ani de muncă pentru a finaliza un al doilea palat. Poate că a renunțat la al doilea vis pentru a-și consolida palatul deja existent, poate a început o muncă și mai grea. Tristețea vine când omul nu înțelege acest lucru, când privește la măreția din jur și visează, pe urmă cade, se târăște, trăiește degeaba, se lovește de furtuni, de stânci, de foc, dar nu ajunge să se bucure de adierea cea lină a vântului.
Ca o adiere de vânt trece viața omului. Întâi e ca o vijelie, se înalță, crește, se aprinde, dărâmă stânci în jur, dar când ajunge să vadă templul fagurelui său plin cu aurul roadelor, se așază, simte că e cuprins de liniște, de mulțumire. Ajuns în acea stare de împlinire, o adiere de vânt lin îi mângâie sufletul și omul e cu adevărat fericit, poate spune că și-a împlinit menirea în viață.
Ana-Cristina POPESCU
