După excursia întreprinsă singur, la Marea Expoziţie de la Bucureşti, din vara anului 1906, Pavel Jumanca va reuşi în anul următor să viziteze Mormântul lui Avram Iancu şi Gorunul lui Horea, de la Ţebea. Este o adevărată călătorie iniţiatică, pe care cei trei prieteni au realizat-o pe jos, cu bani puţini, iar oamenii, locurile şi întâmplările trăite dau un farmec aparte, reuşind să reînvie atmosfera zonei la începutul secolului al XX-lea.

,,Excursia la Ţebea. În anul 1906, făcuserăm planul să ne ducem la Expoziţia de la Bucureşti. Mi-a reuşit numai mie. N-am renunţat însă la proiectul nostru de a face o excursie mai mare. Şi, în vara anului 1907, ne-am dus să ne închinăm la Mormântul eroului martir Avram Iancu, de sub istoricul Gorun al lui Horea.

Să mergem la Ţebea să vedem Mormântul lui Iancu şi Gorunul lui Horea era o dorinţă arzătoare a mai multora dintre noi. De ce oare feriile de vară să le pierdem în zadar şi să nu cunoaştem noi locurile unde atâţia strămoşi de-ai noştri şi-au vărsat sângele, ca să susţină, pe plaiurile Carpaţilor, limba şi neamul nostru? Ne-am hotărât să mergem pe picioare. Deşi starea materială nu ne putea ajuta, totuşi principiul că «Între Români nu poţi muri de foame» ne-a dat curaj…

Eram cinci: Simion Vornic, Nichifor Jura, pe vremea aceea elev al Şcolii Superioare de Comerţ din Seghedin, Simion Simu, elev al şcolii militare, şi Dimitrie Zgriban.

În ziua de 23 iulie, miercuri de dimineaţă, la orele patru, am pornit la drum. Aveam la noi doar 8 coroane. Şase le adusese Zgriban şi celelalte două nu mai ştiu care le avea. Aveam în schimb mâncare pentru vreo două sau trei zile.

Îndrăzneala noastră era mare. Am pornit în lume cu buzunarele goale.

Am trecut prin satele cunoscute de pe încântătoarea vale a râului Bistra. Şi la ora 12 am poposit lângă pârâul care despărţea odinioară Ardealul de Ţara Banatului, iar acum făcea hotarul dintre comitatele Caraş-Severin şi Hunedoara.

Am odihnit aici două ore, apoi am luat-o la picior mai departe, prin doritul Ardeal. Băuţarul de Jos… Casele împrăştiate pe vale, biserica singură în dâmb… Portul şi limba nu diferă cu nimic de ale grănicerilor de pe Bistra. Băuţarul de Sus – ceva mai strâns decât cel de Jos. Bucova – comună mare, împrăştiată…

De la Bucova se întind păduri de gorun… Scoborâm în Valea Haţegului. Prima comună e Zăicani. Puţine case în drum, celelalte împreună cu biserica, în deal.

Ieşind din pădure, încă de departe se vede monumentul în formă de buzdugan, ridicat în memoria marelui Ioan Huniade, care cu o armată mică, compusă în mare parte din români, a învins armata turcească de cinci ori mai mare, la anul 1442.

Comitatul Hunedoarei a ridicat acest monument în anul 1896.

Valea acum începe să se lărgească… Seara, încetul cu încetul, se apropie… Soarele, în carul său de foc, grăbeşte spre culcuş, zicând noapte bună câmpului, dealurilor şi, în sfârşit, piscurilor de munte. Lucrătorii, cu carele încărcate, grăbesc spre sat. Nu se aude însă cântecul de care pe la noi răsună văile în amurg.

Iată şi Grădiştea, fosta Sarmiseghetusa. Toţi tăcem. Gândurile noastre coboară înapoi, acum 18 veacuri, când pe aceste plaiuri strămoşii noştri se luptau, pe viaţă şi pe moarte, pentru acest pământ. Suntem în Grădişte. Deşi e zi de lucru, ambele birturi sunt pline, abia mai încap. Trist lucru, căci din nefericire mai aşa e pretutindeni.

Găsim o cameră la un birtaş evreu şi-o plătim cu 3 coroane. Ne îngrămădim toţi cinci aici. Obosiţi, dormim morţi până în zorii zilei următoare.

Tot aici e şi un profesor din Boemia. Ne înţelegem cu el în limba germană. Trece în călătorie de studii. A venit peste Retezat. Îi place în România. Când i-am spus că mergem la Mormântul lui Iancu, a zâmbit. Ne-a vorbit apoi despre raporturile dintre unguri şi naţionalităţile conlocuitoare, zicând între altele: «Nu sunt duşman al ungurilor, dar acest şovinism al lor nu-i va duce pe cale bună».

Noaptea, o ploaie mare cu fulgere şi tunete s-a descărcat. Când am plecat, dimineaţa, se oprise. Am cercetat ruinele fostului Amfiteatru roman. Sarmiseghetusa a fost mai sus, la dreapta, unde e acum partea superioară a Grădiştei.

Plecăm de la Amfiteatru, o ploaie bună ne scaldă. Mergem cântând. Iată şi profesorul boem. Ne salută râzând. Într-ânsul se produce plăcere văzându-ne cum mergeam prin ploaie, ţinându-ne de după cap şi cântând: «Sună buciumul alarmă»…

Încetul cu încetul, norii se răresc, ploaia se opreşte şi razele soarelui se revarsă asupra văii. Frunzele şi florile se scaldă în lumină şi, cu lacrimi în ochi, îi zic: «Bun venit!». Numai munţii sunt acoperiţi cu un văl gros de nori. Ceaţa se ridică, piscurile îşi scot capul şi îşi aruncă privirile maiestuoase asupra şesului… Măreţ stă în mijlocul lor Retezatul, ca un rege în mijlocul sfetnicilor săi. Ce minunat tablou! Un şes frumos, împestriţat cu holde, mărginit de munţi mari, încoronaţi de razele măreţe ale soarelui.

De-a lungul văii sunt aşezate satele locuite de români. Confesiunea lor e în mare parte unită, ici-colea câte un sat de neuniţi. În sângele tuturor fierbe dragostea de neam şi de limbă… Şi numai lipsurile, neştiinţa şi certele confesionale îi rod.

Suntem în Toceşti, sat mare, locuit de români şi câţiva unguri rătăciţi. Încă de la intrarea în sat, bate la ochi inscripţia «Altemi nipiskole», pusă pe o zidire, care se poate numi orice, numai şcoală nu. Atunci de ce prigoneşte Statul şcolile noastre confesionale, ca să fie zidite după cerinţele timpului, când nici el nu îngrijeşte de ale sale?

La marginea satului ne ajunge un ţăran, care se dă cu noi în vorbă. Parcă îţi vorbeşte din carte. Înţelept, sfătos, dar cumpătat la vorbă. Îşi dezvăluie durerile care îl apasă nu numai pe el, ci satul întreg… întreg neamul… «Ne-am luptat – zice el –, ne-am luptat mai mult de un an şi tot ne-au luat şcoala confesională. Cu amăgiri, cu momeli, au înşelat comuna de şi-au trimis copiii la Şcoala de Stat. Am adus învăţător nou în comună, dar numai eu am trimis doi copii la şcoala noastră şi celălalt tovarăş al meu de luptă, unul, dar în zadar, învăţătorul a plecat şi şcoala s-a închis. Popa a ţinut cu ei. L-am ameninţat că trecem la neunire, l-am pârât la Consistoriul din Lugoj, dar nimic n-a folosit. Numai bunul Dumnezeu l-a bătut. Mereu zace, e nebun. La plecare a strigat: Să trăiţi fraţilor! Să trăiască naţiunea română! Deie Dumnezeu ca în curând sângele nostru să îngraşe acest pământ!».

Popor român! De-ai fi compus numai din oameni ca acesta, bine ţi-ar merge!

Ne apropiem de Haţeg… E mic, dar frumuşel şi curat… Are patru biserici: unită, neunită, catolică şi calvină. La un crâşmar român, venit aici de la Caransebeş, ne-am lăsat lucrurile şi am plecat prin oraş…

Ne-am dus pe la fruntaşii români mai de seamă, am arătat ţelul excursiei noastre şi am cerut ajutorul lor. Era un fel de «cerşitorie», dar obişnuită la toţi studenţii de atunci, care făceau excursii de acestea şi erau sprijiniţi cu toată dragostea. Nu erau alungaţi de nicăieri.

La Haţeg am nimerit-o bine. Ne-am mărit capitalul cu suma de 28 de coroane. Împrejurarea aceasta ne-a dat curaj şi ne-a mărit însufleţirea.

Inteligenţa română e bine reprezentată. Mai la fiecare pas auzi vorbindu-se dulcea limbă a neamului nostru. Are o bancă românească «Haţegana». Târgul e cercetat de mulţi bănăţeni de-ai noştri. Vin după boi ardeleneşti, care sunt acomodaţi pentru lucrul câmpului.

A treia zi de la plecarea noastră e vineri, tot zi frumoasă şi caldă. La 5 ore dimineaţa am luat-o spre Hunedoara. Drumul face numeroase coveie, merge la deal printr-o pădurice tânără de gorun. Într-o vale adâncă e situat satul Silvaş, locuit de români de ambele confesiuni…

Drumul urcă la deal, apoi merge pe o cunună de deal, de unde se deschide o privelişte foarte frumoasă asupra văilor şi dealurilor vecine, acoperite de codrii de gorun. Pe unele dealuri se zăresc, jucând în razele soarelui, presărate sate, iar în zarea albastră stă Retezatul.

După un drum de vre-o 20 de km, suntem în Hunedoara. Încă de la intrare se poate vedea influenţa mai mare a maghiarismului. Străzile sunt numite numai în limba maghiară. Printre strâmtoare şi străzi neregulate, ajungem în piaţa oraşului, mare şi fără farmec: românii formează cam jumătate din locuitorii oraşului.

Două lucruri ne atrăgeau spre acest oraş: turnătoriile de fier şi Castelul Huniazilor. Înainte de amiază am vizitat fabrica, cu toate cuptoarele şi atelierele sale.

La amiază am fost invitaţi ai vrednicului român Vasile Osvadă, directorul Băncii locale. Om mic de statură, dar mare de suflet, ne-a învăluit cu toată căldura dragostei sale, ne-a găzduit în casa sa. Era oaspe la dânsul şi actorul Zaharia Bârsan cu soţia. Venise cu trupa sa de teatru şi avea în această seară reprezentaţie, în localitate. La masă am fost împreună cu gazda şi distinşii săi oaspeţi. Cam greu ne-a căzut nouă, copii de ţărani săraci şi fără orientare socială, să ne purtăm la masă, am fost cam stângaci, dar gazda a ştiut să ne încurajeze, să ne simţim mai acasă.

În orele de după prânz am vizitat Castelul Huniadeştilor, sobă de sobă, având cu noi călăuză, care ne-a dat toate informaţiile de lipsă. Sufletele noastre săltau în vâlvătaie de foc naţional, de mândrie, pentru vrednicele figuri date de neamul nostru, patriei maghiare, cu care se mândresc la toate ocaziile, străduindu-se să ascundă originea lor românească. Şi mi-au venit în minte zilele petrecute la Şcoala civilă din Caransebeş şi chinurile ce le-am îndurat atunci pentru că am cutezat să spun pe faţă un adevăr istoric. Mult timp s-a strecurat de când au locuit aici acei români bravi, care au adus glorie coroanei ungare…

Câţi vrednici români n-au sângerat pentru apărarea acestei ţări, şi întotdeauna, şi în trecut şi până acum, am fost socotiţi trădători de ţară. Aşa scriam eu în acele vremuri în însemnările mele de călătorie.

Seara am fost şi noi poftiţi la reprezentaţia teatrală, cu bilete gratuite şi locuri potrivite. Şi noi, copii sărmani de robi ai gliei, care n-am văzut niciodată un teatru românesc, eram tare mândri că ne-am învrednicit să vedem şi noi pe talentatul nostru artist ardelean şi pe soţia sa, în plină desfăşurare a artei lor.

E sâmbătă dimineaţa. Plecăm cu trenul de trei din noapte spre Piski (Simeria). Ne ducem să vedem istoricul «Pod» al Simeriei. E un pod lung de fier, care a înlocuit pe cel de lemn de pe vremuri, lângă care s-a dat sângeroasa bătălie din anul de revoluţie 1848-1849. O crâşmă din marginea podului are păreţii ciuruiţi de gloanţe. Urmele se păstrează ca o scumpă amintire a sângeroaselor frământări de odinioară.

Trecând podul, intrăm în satul Simeria; o altă comună e Spiniu… Trecem câteva coline. Mureşul e aproape, apoi se depărtează iarăşi şi intrăm în Orăştie. Piaţa e plină de românii din jur. E târg de săptămână. Ţărancele române au venit cu diferite produse ale lor. Pretutindeni auzi dulcea limbă românească. Pretutindeni străluceşte frumosul port românesc din jur, păstrat ici-colea de mândrul port al Seliştencelor.

Oraşul e frumuşel, curăţel. Străzile sunt numite şi în limba românească. Locuitorii sunt în majoritate români, apoi saşi, câţiva maghiari. Are gimnaziu superior maghiar. La trei ore după-amiaza luăm trenul spre Deva. În tren facem cunoştinţă cu un învăţător, care deplânge soarta şcolilor confesionale.

Deva e oraş mai mare şi poate şi cel mai frumos din câte văzusem, dar şi cel mai unguresc. Locuitorii sunt maghiari şi români. Are gimnaziu şi şcoală reală superioară, apoi pedagogie de stat, totodată e capitala comitatului. Străzile sunt regulate şi drepte, seara bine luminate. (Va urma)

Laurenţiu Ovidiu ROŞU