În ediţia de astăzi, publicăm ultima parte a articolului dedicat călătoriei pe care tânărul Pavel Jumanca, însoţit de patru prieteni, a făcut-o de la Caransebeş la Ţebea, pentru a vedea Mormântul lui Avram Iancu şi Gorunul lui Horia. Plecaţi în lume „cu mâinile goale”, adică cu doar 8 coroane în buzunar, cei cinci au trecut prin tot felul de peripeţii, pe care Pavel Jumanca le povesteşte cu un farmec inconfundabil. (L. Roşu)

„Duminică de dimineaţa urcăm spre cetatea Devei. În faţă e o stâncă, care a format un zid apărător în faţa duşmanului. Pe vârful dealului stau negre zidurile ruinate, povestind gloria lor de odinioară. La 12 ore am coborât şi am plecat.

La Şoimuş, am trecut Mureşul. Sat frumos românesc. Ieşind din el, ne-am oprit la marginea Mureşului, unde ne-am scăldat şi ne-am odihnit 2 ore. Peste puţin timp suntem în Bejan, asemenea Şoimuşului, însă mai strâns.

Tot mai departe, mai departe… Acum intrăm într-o strâmtoare de dealuri, acoperite de păduri. Locul devine tot mai pitoresc. Cerul îşi schimbă haina albastră în alta, cenuşie. Tunet îndepărtat mugeşte vestind furtună.

Din spate se apropie bătrânul Moţ cu calul său încărcat cu cercuri şi cibare. Fruntea lui, brăzdată de plugul vremii, e cufundată în gânduri. Sărman om pribeag… Aleargă prin ţară, cu osteneala muncii lui, ca să câştige o coajă de pâine necesară familiei sale. Câte sudori nu curg pe această frunte încreţită, umblând prin lume departe de munţii unde a văzut lumina zilei… El umblă în lume să-şi câştige hrana familiei… Bogăţia munţilor o exploatează lipitorile străine. Soarta tristă a Moţului o învederează cântecul său:

Munţii noştri aur poartă,

Noi cerşim din poartă-n poartă.

Suntem în Fornădia, sat împrăştiat. Ici o casă, mai încolo alta, toate înşirate pe vale. O parte a satului e la joc într-o curte. Feţele flăcăilor râd de veselie. Jocul e acompaniat de strigături. Aşa-i românul!… E voinic şi la lucru şi la joc.

Plecăm mai departe. Cerul devine tot mai posomorât, tunetele sunt mai dese, valea e mai strâmtă… Se apropie seara. O luăm mai repede la pas. Din urmă ne ajunge o trăsură. E un preot român, Nicolae Pop din Ormindea. Auzindu-ne cântând «Sună buciumul alarma», opreşte trăsura, ne întreabă de unde venim. Îi spunem de unde am plecat şi ţelul călătoriei… Ne pofteşte în trăsură. Sunt doi şi cu cocişul trei. Ne îngrămădim cum putem şi hai la drum. Abia mai mergem câteva minute şi norii încep să verse stropi de ploaie. Trecem un deal şi suntem în Vălişoara, comună foarte întinsă. În sat ne oprim la crâşmă. Crâşmarul e român, rudă cu preotul nostru. Mai facem cunoştinţă şi cu învăţătorul satului. Fiind încă în crâşmă, în faţa paharelor cu bere, o ploaie torenţială se descarcă asupra pământului şi deodată cu aceasta şi seara îşi coboară umbrele sale. Preotul ne spune: Vă dau un om să vă conducă şi treceţi peste deal la Ormindea, la mine acasă. Acolo veţi avea loc.

Am luat-o peste deal, printre moşii cu cucuruz, apoi am coborât într-o vale. Ploaia se oprise, umblam pe întuneric prin pământul clisos, alunecam, mai cădeam. Eram plini de noroi. În drum întâlnim Peştera Găunoasa. Am intrat în ea cam vreo 150 de metri cu ajutorul unei lumânări, pe care o aveam la noi. Urcăm încă un deal şi suntem în Ormindea, dar satul fiind întins mai este mult până la casa popii. Drumul e greu, noroi cleios se lipeşte de încălţămintele noastre. Călăuza ne părăseşte. Am greşit direcţia ce ne-o arătase. Ajungem la cimitir. Iată şi biserica, dar drumul nicăieri. În sfârşit, iată o casă. Scoatem omul afară şi acesta ne conduce. La ora 9 suntem la casa preotului. Ne aşteptase încă de mult.

Ce bine prinde o cină bună, după un drum atât de obositor! Şi ce om minunat e popa! Bun de legat la rană. Stăm de vorbă cu dânsul şi uităm şi de oboseală şi de ceasurile ce trec. Ne povesteşte multe din viaţa satelor din împrejurimi, ne vorbeşte de un «învăţat cărturar», care se ocupă cu descoperirea unei «maşini de zburat». Ce păcat că nu mi-am notat numele său…

Luni dimineaţa, un soare zâmbitor străluceşte. Pădurile, udate de ploaia de seara trecută, se scaldă şi mai verzi şi mai frumoase în marea de aur a soarelui. Un aer sănătos de munte ne toarnă în vine putere şi însufleţire. La sfatul preotului, ne schimbăm planul de a merge la Brad. O luăm de-a dreptul spre Criscior. Urcăm din greu un deal mare şi apoi o luăm în vale printre moşii. Ici, colea, o casă rătăcită.

Valea e strâmtă şi pitorească. Mai jos dăm de minele de aur. Cele mai multe sunt părăsite. Locuinţele se întind lanţ, pe vale, dar foarte depărtate una de alta.

Aproape trei ceasuri a ţinut drumul pe vale, până am ajuns la adevăratul Criscior. Pe lângă biserică am luat-o la dreapta, către micul sat Bucureşti; ne atrăgeau acolo, doi prieteni ai noştri, Stănejan – student la Teologia din Caransebeş, şi Azarie Circa, de la Institutul nostru pedagogic.

Am redat până aici excursia noastră după însemnările păstrate. Nu mai ştiu din ce motive le-am lăsat necompletate şi n-am însemnat tocmai partea cea mai importantă a frumoasei şi folositoarei noastre călătorii. Încerc s-o redau după ce mi-a mai rămas prin ungherele minţii mele, din îndepărtarea lungului timp de jumătate de veac.

Azarie Circa era un băiat frumos, cu faţa albă-roz şi păr negru ondulat. Nu ştiu ce împrejurări l-or fi determinat să vină la Pedagogia de la Caransebeş, împreună cu teologul Stănejan. A fost un om tare cum se cade, bun prieten şi bun elev. Cânta minunat, ca nimeni altul, «Acolo-n Munţii Ţebei». Era cu doi ani în urma mea. Multă vreme, după ce şi-a luat diploma la Institutul nostru, n-am mai auzit de el. Când am ajuns inspector general al regiunii Timişoara, aparţinea de noi şi judeţul Hunedoara. Am căutat prin hârtii şi l-am aflat învăţător în satul său. Am dorit mult să mă mai duc o dată pe la Ţebea şi pe la dânsul, dar atâtea alte îndatoriri oficiale m-au reţinut. Şi nu l-am mai văzut de când a părăsit pragul Pedagogiei noastre.

Am petrecut restul zilei în acest mic sat. La masa şi în casa prietenilor noştri ne-am refăcut puterile, după osteneala atâtor zile de mers.

A doua zi am plecat. Ne-am dus din nou la Criscior, la Steampurile de la Gura Barzei, spălătoriile de aur. Am văzut acolo până în cele mai mici amănunte cum se macină piatra care conţine aur şi cum se spală acest metal nobil şi râvnit de toată lumea. Ceasuri de-a rândul am petrecut aici. Totul se făcea electric, sub conducerea inginerilor. Exploatarea era a Statului, sau a vreunei întreprinderi, societate pe acţii, nu mai ştiu bine, şi numai muncitorii erau români de ai noştri.

Ne-am dus apoi la Brad. Acolo am fost prezentaţi unor tineri elevi ai Liceului Românesc de la Braşov, băieţi minunaţi. Cu multă dragoste şi aleasă însufleţire ne-au luat sub ocrotirea lor. Ce păcat că nu le-am notat numele! Mi-a rămas un singur nume, al studentului Oţel, cu care am purtat corespondenţă multă vreme.

Am rămas în Brad, ne-au găzduit tinerii elevi pe la casele lor, şi ne-au omenit cu caldă ospitalitate.

În ziua următoare am plecat la Ţebea, ţelul final al călătoriei noastre. Nu ştiu dacă voi putea cuprinde în cuvinte sentimentele ce ne copleşiseră în aceste momente. Era o zi caldă şi senină. Toată valea era scăldată în lumină. Nouă ni se părea că biserica din Ţebea, gorunul bătrân şi ciongăit al eroului legendar Horea şi modesta cruce de pe mormântul martirului Avram Iancu strălucesc într-o aureolă divină. Aveam ochii scăldaţi în lacrimi de emoţie. Stăteam muţi în faţa acestei sfinte icoane.

Am îmbrăţişat, toţi cinci, ţinându-ne de mâini trunchiul uriaş al bătrânului copac, martor al veacurilor de uriaşă strădanie a neamului acesta de robi ai gliei străbune, pentru îmbuibarea atâtor lifte străine ce-au trăit pe spinarea şi din truda ostenelilor sale. Stând la umbra gorunului, întins pe spate, ochii minţii zăreau valuri de moţi ce s-au ridicat aici să jure credinţă steagului ridicat de Horea, Cloşca şi Crişan, şi de atâţi alţi vrednici fii ai neamului, pentru viaţă, pentru libertate. Şi-mi trece prin suflet toată povestea neamului nostru de sclavi şi asupriţi, de eroi şi martiri, de luptători şi viteji, care au sângerat pe toate meleagurile pământului românesc, păstrând fiinţa noastră de-a lungul secolelor de cumplită urgie… La umbra Gorunului lui Horea din preajma Mormântului lui Iancu, sufletul meu s-a adăpat cu atâta sfântă tărie, cu neţărmurit îndemn spre muncă şi luptă românească, minunea cea mai de căpetenie a dascălului român!

Mormântul lui Iancu e modest. Câteva flori îl acoperă. O mână pioasă îl îngrijeşte. Mai mult nu se poate. Îmi aduc aminte: în copilăria mea, pornise în ţară o mişcare pentru colectarea sumei necesare, ca să se ridice aici, la acest mormânt spre care se poartă milioane de suflete româneşti, un monument demn de numele şi de faptele eroului legendar. Dar stăpânirea ungurească, speriată de proporţia ce-o luase această colectă, a interzis-o, şi iniţiatorii ei au fost duşi înaintea justiţiei, ca trădători de ţară.

Pe crucea mică de piatră, e săpată o scurtă inscripţie. O reproduc în forma în care se găsea, pe suprafaţa îngustă a pietrei: Av-ram Iancu adv. pref. leg. rom. în anu 1848-9 †1872.

Stând la umbra gorunului, ne-a venit aşa un îndemn lăuntric, pornit din sentimentele ce ne copleşiseră, şi-am început să cântăm în surdină: «Acolo-n Munţii Ţebei,/Unde Horea odată/Îşi chema oştirea/Sub falnicul gorun,/Se vede o movilă/Şi-o cruce uitată,/A lui Avram Iancu/Eroul tribun. Pe acea movilă,/Românii voiră/Să ridice templu,/Măreţ monument./Să perpetueze/Falnica figură/A lui Avram Iancu,/Eroul tribun. Dormi etern în pace,/Eroule mare,/Că şi de-a ta umbră/Ungurii se tem,/Căci veni-va timpul,/Ziua sfântă mare,/O Dacie nouă/Noi să-ntemeiem…».

Am stat lângă Mormântul lui Iancu, la umbra Gorunului lui Horea, o jumătate de zi. Am luat apoi, drept scumpă amintire, câteva flori de pe mormânt şi frunze din gorunul istoric.

Din umbra gorunului am trimis o scrisoare profesorului nostru Iosif Bălan. Pe o carte poştală, care reprezenta biserica din Ţebea, cu Gorunul lui Horea, am scris:

«De lângă Mormântul eroului Avram Iancu şi din umbra Gorunului lui Horea, vă transmitem cele mai respectoase salutări», şi am semnat toţi cinci.

Am pus într-un plic această carte poştală, câteva flori de pe mormânt şi frunze din gorun, şi i-am trimis scrisoarea. A primit-o şi ne-a mulţumit când l-am întâlnit în Caransebeş, cu toată bucuria şi cu lacrimi în ochi.

Ne-am întors spre casă. Prietenii noştri de la Brad ne-au însoţit până ne-au putut arăta drumul. Scopul nostru era să ieşim la Ilia. Aveam cu noi harta comitatului Hunedoara, o hartă de şcoală, dar suficientă călăuză.

Nu mai ştiu prin ce sate am trecut. Regiunea era minunată, păduri frumoase împodobeau toate dealurile. Păraie murmurau în vale eternul lor cântec. Seara târziu am ajuns într-un sat. Dacă-mi aduc bine aminte era Vîşca. Ne-am dus la preotul satului şi ne-am rugat să ne îndrume unde am putea găsi un adăpost pentru noapte şi ceva mâncare, o mămăligă măcar cu ceva brânză sau lapte. Vom plăti ce se cuvine. Era un om tânăr, cu păr negru ondulat, cu o mică mustăcioară şi barba abia conturată. Ne-am adunat la dânsul în casă. S-a aşternut preoteasa la lucru şi ne-a pregătit o cină minunată. Ne-au aşternut, pentru toţi cinci, dormitorul lor, şi dânşii s-au adăpostit pe unde au putut. Ce suflete alese se mai găseau pe atunci şi cât de rare mai sunt astăzi! Nenorocirea în care se zbătea neamul nostru, sub vitrega stăpânire oligarhică, apropia, contopea inimile într-o comună bătaie, iar astăzi teama de ziua de mâine, nesiguranţa de viitor, lipsa atâtor trebuinţe de viaţă, îl preocupă mereu pe fiecare om, au prefăcut societatea omenească, l-au făcut pe om mai egoist, mai materialist. Oameni ca preoţii Nicolae Pop de la Ormindea şi cel de la Vîşca, din Munţii Zărandului, cu anevoie se pot întâlni astăzi. S-au schimbat vremurile şi oamenii…

La prânz am ajuns la Ilia. Ne-am cumpărat pe piaţă pâine şi brânză şi ne-am alinat foamea. Am pornit din nou la drum. La orele trei după amiaza am trecut prin Dobra, iar la apusul soarelui am poposit câteva minute pe culmea de deasupra tunelului ce desparte Ardealul de Banat. În lumina asfinţitului se scăldau casele satului bănăţean Coşteiul de Sus, ţinta călătoriei noastre din această zi.

Pe înserate, am intrat în curtea şcolii. Învăţător era Ion Iova. Soţia sa Nina, soră cu Cati Teodorovici, îmi era verişoară. Simu a plecat cu trenul spre Făget, avea o rudă învăţător prin apropiere, şi s-a dus să-l întâlnească. Ceilalţi patru ne-am găzduit în casa dascălului Iova din Coştei. Era acolo şi Cati. Ne-au ospătat oamenii cu toată dragostea şi din belşug şi ne-au cedat dormitorul lor, dânşii culcându-se în sala şcolii, pe un aşternut improvizat.

Din Coştei, am plecat cu trenul la Caransebeş.

Zece zile a ţinut excursia noastră. Ne-a rămas adânc imprimată în suflet şi a contribuit atât de mult la îmbogăţirea cunoştinţelor, dar mai cu seamă a contribuit la făurirea sufletelor noastre de români şi oameni. Ne aflam în anii cei mai frumoşi ai vieţii, în pragul maturităţii„…”.

Laurenţiu Ovidiu ROŞU