Omul nu este o ființă care să iubească singurătatea. Până și oamenii singuratici își caută o alternativă a socializării prin lucrurile materiale din jurul lor. Pentru a rezolva problema solidarității, și nu doar aceasta, ci a oricărui vârf de stâncă ce se ivește în urcușul spre înălțimea idealizată, fiecare ființă rațională are nevoie de o călăuză, de un îndrumător. Adesea, se lasă înșelat că diferiți povățuitori, învățători, întâlniți pe cărarea vieții, sunt adevărata călăuză. Acei înțelepți întâlniți pe cale se depărtează la un moment dat și nu sunt altceva decât rezultatul năzuinței fiecăruia, al rugăciunii interioare ce dă puterea de a te ridica din orice groapă sau baltă cu noroi. Adevărata călăuză a omului în viață nu e altcineva decât rugăciunea, pe care, pentru oamenii nereligioși, aș putea să o asociez cu dorința inimii, iar pentru oamenii religioși aceasta este o permanentă legătură cu sacralitatea, cu dorința de a se împărtăși din Absolut.
Rugăciunea este acea legătură a omului cu divinitatea. Prin rugăciune, omul reușește să se detașeze de lucrurile profane și să se împărtășească din sacralitate.
O să mă opresc pentru început la două alimente, pâinea și vinul. Ele sunt două elemente ce leagă omul de pământ și totuși pot să fie și scară spre cele înalte. Pâinea se obține din făină, iar pentru a avea făină de calitate, e necesar să ai grâu bun. Grâul pentru a fi recoltat putrezește în pământ, pe urmă crește și rodește. Și omul este asemenea bobului de grâu. Pentru a gusta eternitatea e necesar să se reîntoarcă în pământul din care a fost făcut. Vinul e băutura ce se obține din fructul viței-de-vie. Dacă pâinea leagă omul de pământ, de bobul de grâu sortit descompunerii spre a rodi, vinul leagă omul de sacralitate, de Taina Împărtășaniei, de rugăciune, de taina unirii omului cu Dumnezeu prin jertfa euharistică.
Rugăciunea este ca un curcubeu ce alungă norii după furtună și aduce liniște și pace. Lumina rugăciunii poate alunga norii încărcați de furtuni din viața fiecăruia, poate face soarele să strălucească din nou, poate aduce iarăși dulceața mierii binecuvântate, bogăția darurilor în viața fiecăruia.
Nimic nu este mai dulce ca mierea, nimic nu este mai dulce și mai înălțător ca rugăciunea spusă din suflet, rugăciunea ce se înalță din suflet ca un uragan și urcă spre cer. O rugăciune spusă din inimă atinge perfecțiunea și se împlinește. Dacă privim spre lucrurile profane, descoperim că fagurele creat de albine este imaginea perfecțiunii. Această insectă mică, neînsemnată la o primă privire, albina, reușește să facă un lucru atât de perfect în care să depoziteze cel mai dulce aliment și medicament, mierea. De multe ori o rugăciune scurtă, micuță asemenea insectei matematician ce modelează hexagoane, spusă din suflet, cu credință, poate să atingă perfecțiunea și să străbată universul.
Omul, de-a lungul vieții, întâlnește ploi line, dar și furtuni, dar poate să întâlnească și soarele. Toate aceste bucurii sau necazuri se pot citi pe chipul lui care a adunat de-a lungul timpului oglinda acestei lumi terestre. La bătrânețe, după ce omul a văzut toate, își poate privi în oglindă obrajii zdrențuiți asemenea unui prapur ponosit și să spună că a trecut timpul și peste el.
Toată viața, omul se roagă. Unii pot spune că nu e adevărat, dar țin să-i contrazic. Să presupunem că omul trebuie să bată la o ușă ivită în drumul lui spre a putea rezolva ceva important pentru existența sa. Atunci, în cugetul lui, își spune câteva cuvinte de îmbărbătare, ca să reușească să ducă la bun sfârșit ceea ce are de rezolvat. Sau mai putem să presupunem că omul pleacă de acasă și se încurajează printr-un „Doamne, ajută!“ ca să treacă cu bine o zi istovitoare de examene ale vieții. Chiar și cei nereligioși își spun alte cuvinte de îmbărbătare și încredere în ei înșiși. Rugăciunea îl însoțește pe om mereu, deși el de multe ori nu înțelege acest lucru. Rugăciunea îl ajută să treacă peste cele mai grele momente, îl îmbărbătează. Și, totuși, cea mai profundă rugăciune izvorăște atunci când omul încearcă să se detașeze de cele materiale, pentru a se uni cu sacrul și a gusta adevărata lumină binefăcătoare. Aceasta este rugăciunea sufletului la ieșirea din trup.
Dacă omul religios simte puterea rugăciunii, devine asemenea unui preot care cunoaște cât de important este să se roage la altar cu blândețea unui sfânt părinte și cu ce vuiet urcă cuvintele inimii spre cer. Omul nereligios în schimb se vede pe el în absența rugăciunii, neștiind ce medicament poate fi aceasta pentru suflet, nefiind nici măcar conștient că și el adesea se roagă, dar în felul lui.
Doar prin rugăciune, omul aflat în mijlocul unei lumi materiale poate să-l întâlnească pe Dumnezeu, rugăciunea fiind o expresie a sacrului.
Nu trebuie să ignorăm sau să nesocotim faptul că rugăciunea nu este altceva decât călăuza fiecăruia spre scopul suprem, spre definirea noastră. Ea aduce liniște în ființa fiecăruia, libertate, îți îndrumă pașii spre adevăratele valori ce nu pot să înflorească decât prin tine, prin credința, nădejdea și dragostea din care izvorăște rugăciunea ta, crezul tău.
Adesea, suntem sfătuiți de sfinții părinți, când ajungem la o cumpănă în viață, să ne rugăm. Și ei, la rândul lor, au fost îndemnați spre rugăciune. Oare de ce? Vă spun eu de ce. Doar prin rugăciune te înalți, devii mai puternic, ai mai multă încredere în tine și poți să pășești pe drumul tău fără să te mai poticnești la tot pasul. Prin urmare, să nu uiți niciodată că oamenii puternici au călăuză în viață rugăciunea.
Ana-Cristina POPESCU