În momentul ăsta nu sunt altceva decât un simplu alegător dezamăgit. O oră, una jumate sau două, depinde cât o să-mi ia ca să scriu articolul, o să încerc să mă rup de orice înseamnă simpatii, antipatii, greţuri ori patimi politice, fiindcă de orice speranţă m-am rupt deja. M-am resemnat, pentru că eu cu lichelismul şi impostura nu m-am simţit niciodată în stare să lupt. Oricât de ascuţite sau tăioase mi-ar fi armele de zi cu zi, sunt conştient că n-am să reuşesc, niciodată, nici măcar să zgârii platoşele groase de nesimţire care-i îmbracă din cap până-n picioare pe cei care m-au făcut să mă simt acum tras pe sfoară.

Nu ştiu de ce, însă, cu cât mă gândesc mai profund la toate astea, singurul lucru care-mi vine în minte sunt anii de şcoală. N-am spus-o niciodată până acum, dar am fost coleg, la gimnaziu ori la liceu, cu mulţi oameni cunoscuţi, despre care se vorbeşte la tot pasul şi despre care eu însumi am scris de nenumărate ori. N-am să le spun în niciun caz numele, însă recunosc că unii erau sclipitori încă de pe-atunci, alţii erau mediocri, iar unul, unul singur, era mai prost ca noaptea. Era atât de bătut în cap încât, după ce că-şi lua pantofii invers, nu era în stare nici măcar să-şi lege şireturile.

Mai demult, cred că acum vreun an, n-am putut să mă abţin să nu scriu despre el. Am făcut-o fiindcă am considerat că merită, pentru că, la fel ca şi inteligenţa în stare pură, şi prostia care atinge perfecţiunea are în ea ceva măreţ, care te copleşeşte şi te poate face s-o admiri. Cred că asta am păţit eu.

În fine, anii au trecut, colegul ăsta al meu a crescut, iar prostia a ţinut pasul cu el, rafinându-se tot mai mult, cu fiecare secundă. O bună bucată de vreme nu l-am văzut, şi chiar uitasem de tot că există, până când am dat nas în nas cu el, într-o sală de şedinţe. Se înscrisese într-un partid obscur, nici n-auzisem de el până nu a invitat ziariştii la o conferinţă de presă, şi, tot ascultând prăpăstiile pe care le spunea, mi-am amintit că şi pe vremea comuniştilor încercase să ajungă sus, însă niciodată nu reuşise să depăşească condiţia de simplu trepăduş. Mi-am zis, însă, imediat, că nimeni nu poate fi atât de prost încât să-l voteze vreodată, şi m-am liniştit pe loc. Din păcate, m-am înşelat. Netotul a ajuns consilier, iar asta i-a deschis o mulţime de uşi. El trebuia doar să aleagă, şi le-a ales întotdeauna pe cele în spatele cărora nu făcea absolut nimic şi se mai şi umplea de bani.

Peste patru ani, s-a înscris într-un alt partid despre care nu auzise nimeni până atunci, şi iar a fost votat, iar a ajuns consilier, iar n-a făcut nimic şi, pe deasupra, iar s-a umplut de bani. Am început, atunci, să-ntreb în stânga şi-n dreapta, am pus cap la cap răspunsurile, am mai adăugat la teoria care începea să se înfiripe ce ştiam şi eu, şi până la urmă i-am dat de capăt.

Adevărul e că mi-a fost ciudă când am înţeles cât de simplu era totul. În primul rând, fostul meu coleg nu avea niciun fel de principii. Pentru el, stânga şi dreapta politică erau precum pantofii pe care-i încălţa invers, când era mic. În al doilea, intra în partiduleţele care se prefăceau că nu observă că el nu ştie nici măcar să-şi lege şireturile. În al treilea rând, şi ultimul, când partiduleţul câştiga un mandat sau două, el ajungea consilier, şi atunci intervenea ceea ce eu am numit Instituţia Alianţei. Se lipea, adică, de un partid mai mare, ca să facă o majoritate în consiliu. Votul lui conta. Al meu, la urne, încep să cred că nu, şi tocmai de-aia spuneam că nu sunt altceva decât un simplu alegător dezamăgit.

Şi, când mă uit la armele mele de zi cu zi – biete cuvinte, fraze sau articole, uneori – tristeţea mă cuprinde şi mai tare. Fiindcă lichelele n-au avut niciodată un Călcâi al lui Ahile.

Adrian CRÂNGANU