Chiar daca nu am fost niciodata un om al cifrelor, ba dimpotriva, mereu am fugit cât m-au tinut picioarele de matematica, fizica si mai ales de chimie, unde eram o catastrofa, cu toate astea, asadar, statisticile mi-au placut întotdeauna. Banuiesc ca motivul a fost acela ca, daca literele mi-au spus, în mare, cam despre ce e vorba, cifrele m-au ajutat sa înteleg exact ce se întâmpla. Dar abia acum îmi dau seama de asta, când sunt pus în situatia de a gasi o explicatie felului în care m-am purtat o viata întreaga. Nu ca ar fi acestea singurele lucruri care se bat cap în cap în ceea ce ma priveste, dar mi se par cel putin neobisnuite în cazul unui om care prefera sa scrie trei articole decât sa faca cea mai simpla operatie de adunare sau scadere.
Cineva, cred ca o fosta profesoara din liceu, ne spunea ca cifrele au simfonia lor. Nu zic ca nu e asa, dar eu, unul, n-am ascultat-o niciodata. Eu zic mai degraba ca, asa cum o fotografie face uneori cât o mie de cuvinte, câteodata si o cifra spune macar câteva sute. Cam câte are un articol. Pentru ca de la un numar am pornit si acum: de la 21. E vorba de procentul românilor pe care i-a interesat si îi intereseaza ce s-a întâmplat si se întâmpla cu tara noastra. Mi-e greu sa cred ca e asa, dar, cum am mai spus, am mai mare încredere în cifre decât în litere, care pot minti. Asta m-a pus pe gânduri si m-a facut sa privesc mai atent în jurul meu, sa ma conving ca lucrurile chiar asa stau. Nu am crezut niciodata ca ceea ce ma intereseaza pe mine trebuie neaparat sa intereseze pe toata lumea, dar acel 21 la suta mi se pare prea de tot.
Si atunci am facut ceea ce fac de obicei în cazuri ca acesta: îmi închipui cartierul ca pe o lume la scara mai mica, un fel de glob pamântesc, iar blocul este tara mea în miniatura, cu bune si mai ales cu rele. Si-am început sa fac socoteala vecinilor pe degete. Multi, cei mai multi, cred ca majoritatea, sunt pensionari. Unii de batrânete, altii de boala. Dar, de bine, de rau, banii le vin. Multi, putini, câti or fi, li-i aduce postasul exact în ziua stabilita. Sanse sa le creasca pensiile sunt constienti ca nu exista, asa ca de ce s-ar uita la televizor sau ar citi un ziar? Nu stiu de ce mai întreb… În felul asta am eliminat cred trei sferturi dintre ei.
Pe urma mai e o categorie, somerii si cei care nu au reusit sa-si aranjeze de-o pensie de boala si acum stau cât e ziulica de lunga si taie frunze la câini. Din câte am înteles, ei prefera sa stea de vorba în fata blocului si n-au timp de prostiile de la televizor. Nu sunt multi, dar sunt, si îi iau si pe ei în calcul.
Am în bloc si câtiva întretinuti, care au nevestele dincolo, la babe. Ei sunt de departe cei mai privilegiati. Nu misca un deget si banii curg. Ei sunt lumea buna, un fel de aristocrati ai zilelor noastre, si n-au absolut nicio grija. La urma-urmei nici nu-i condamn. Probabil ca daca as duce-o ca ei, nici pe mine nu m-ar interesa cine e în Parlament, cine în Guvern, cine e prefect sau presedintele Consiliului judetean. As fi la fel de habarnist si rupt de realitate ca si ei.
Daca la toate astea mai adaug si cele câteva apartamente goale, din care cei care au stat în ele au plecat la tara, ca sa nu moara de foame, adun totul si apoi scad din 44, câte sunt în bloc, cred ca-mi ramân vreo 9 întregi, si o jumatate de garsoniera, în care sta un tânar care se mai uita din când în când la stiri, ceea ce, daca ma pun sa calculez, înseamna cam 21 la suta.
Am avut, deci, dreptate sa am încredere în cifre, fiindca ele nu mint niciodata. Dar si cuvintele spun, uneori, adevarul.

Adrian CRÂNGANU