Cu ocazia apariției unui disc care cuprindea 13 cântece populare interpretate de Taraful Luță Ioviță, se consemna faptul că marele rapsod bănățean (1883-1954) „a été un des plus importants musiciens-ménétriers du Banat, région du sud-ouest de la Roumanie. Doue d´une exceptionnelle sensibilité artistique, il a diffusé un repertoire musical riche et varié, d´une grande valeur. C´est-en bonne partie-grace a lui que la folklore musical jouit á present d´une grande popularité au Banat”.
Cu acest prilej, cunoscutul muzicolog Tiberiu Alexandru consemna faptul că, în vreme ce-și făcea stagiul militar la Seghedin și Budapesta, Luță Ioviță a învățat să cânte din taragoată, instrument de abia construit de V. J. Schunda, în colaborare cu muzicologul G. Kaldy, în dorința de a reconstitui și perfecționa bătrâna surlă a curuților. I-a plăcut glasul ei și l-a găsit pe potriva cântărilor bănățene. A adus-o în Banat, unde, cum se știe, a dobândit repede o foarte mare popularitate. Cântă din noul instrument la Caransebeș, Orșova, Reșița și în mai multe din satele Banatului, pe la nunți, rugi (serbări de hram) și petreceri. Cu mintea lui iscoditoare, învață pretutindeni, îmbogățindu-și fără contenire repertoriul.
„Izbucnește războiul – continuă el. Luță, nedespărțit de taragoată, povestește cum, într-o zi, undeva nu departe de Triest, pe frontul italian, se trezește cântând în timpul unui duel de focuri de armă și mitraliere. Ca prin farmec se face liniște și, cântând, se ridică deasupra tranșeelor. Cântă La Paloma, apoi un joc bănățean, dar îl îneacă emoția: «Începând să plâng cu suspine, n-am mai putut!». Aplauzele și ovațiile, pornite din amândouă părțile, nu mai contenesc, dar artistul nostru nu mai are putere să continue”.
Cu câțiva ani înainte, Ion Pătășanu Berdac publica volumul intitulat Luță Ioviță – Barbu Lăutaru Banatului. Fragmente dintr-o viață de sbucium și cânt. În Cuvântul introductiv, autorul sublinia că „a scris aceste rânduri despre viața romanțată a artistului, care reprezintă pentru bănățeni ceiace a fost Laie Chioru pentru Goga și Barbu Lăutaru pentru Alecsandri”.
Legat de episodul de pe frontul italian, acesta consemna: „Pleacă la unitate. Îmbracă, nu fără un sentiment de scârbă, uniforma armatei ce aparține unui neam, ce nu are nimic comun cu sufletul său. Trebuie!… Trebuie!… Ce groaznic este acest cuvânt trebuie ca să te numeri în rândurile acestei armate ce știi că–ți este vrăjmașa propriului tău neam și când totul din tine refuză ascultarea.
De aci, după o instrucție incompletă, este trimis pe frontul din Rusia. Stă acolo 6 luni. Unitatea din care făcea parte, pierzându-și o bună parte din efectiv, se retrage pentru refacere într-un orășel din Slovacia.
Pe o coastă a Icinului era încartiruit Regimentul 43 Infanterie, compus numai din români.
Seara, când umbra nopții începea să se așeze peste oraș, Luță Ioviță, cu clarinetul, aducea, din depărtări dorite, atmosfera locurilor dragi, făcând între Icin și satul bănățean, prin gând și cântec, o legătură.
Luță cânta, seară de seară, pentru dorurile lui și acelor ce stăteau cu frunțile copleșite de dorul familiei și al brazdelor din holda bănățeană. Cântul nostalgic a lui Luță Ioviță atrăgea, în toate serile, locuitorii orășelului, ce-l ascultau parcă vrăjiți. Uitând de toți, stăpânit numai de gândurile lui, doinitorul nu vedea nimic din ceace realitatea i-a impus să suporte.
Refăcut, Regimentul este trimis să facă parte din corpurile de armată ce luptau în Italia.
Undeva aproape de Triest, Regimentul 43 Infanterie este pus în fața inamicului, frații lor italieni, să lupte. Desigur că entuziasmul era inexistent. Își făceau doar o datorie care nu răspundea năzuințelor latinilor din Dacia Traiană.
Comandantul Companiei, căpitanul Ion Pop, român bănățean, simțea spiritul de contraritate, conform cu propria lui simțire, de care era animată Compania comandată de el.
Voia comandantul să facă cunoscut italienilor că nu luptă cu vrăjmași, ci cu frații lor din ținuturile cucerite de Traian.
Neputând, însă, să comunice cu inamicul, într–o zi cere lui Luță să se ridice deasupra tranșeelor și să cânte.
Luță se execută. În ploaia de gloanțe și schije de obuz, cu torogoata (clarinetul), soldatul Ioviță execută ordinul.
Steagul alb al unui armistițiu temporar este înlocuit cu muzica. La Paloma se desprinde din clarinetul lui Luță. Focurile mitalierelor și carabinelor înceată în ambele tabere. În locul bubuiturilor, melodia stăpânește frontul”.
„Am cântat La Paloma, la început – povestește Luță –, și nici un inamic nu mai pușca. Eram deasupra tranșeelor, așa că oricare mă putea ochi, dar n–au făcut-o.
Mă ascultau italienii, ca și camarazii mei din companie. Am închis ochii, ca să nu văd unde sunt. Îmi adusesem în minte imaginea unui sat bănățean și voiam să cred că nu cânt pe câmpul plin cu răniți și morți, ci la horă în sat.
Am schimbat La Paloma cu o horă, apoi cu o sârbă, doine, dar începînd să plâng cu suspine n-am mai putut continua.
Din tranșeele inamice aplauzele mă chemau să continui.
Bravissimo Seniore, se repeta, dar eu n–am mai putut. Eram istovit. O jale amară îmi înecase sufletul. N-am putut asculta nici ordinul domnului căpitan, nici îndemnurile camarazilor, dar nici chemările italienilor.
Cu toate că trecuse aproape o oră de când nu mai cântam, lupta nu reîncepuse. Un moment, am crezut că se făcuse pace.
Un ofițer ungur ne–a cerut să deschidem focul. Ne-am executat, dar gloanțele nu mai mergeau spre italieni, ci în vânt. Nici italienii nu mai aveau poftă de luptă. Căci, și ei făceau la fel ca noi.
Seară de seară cântam comandantului și camarazilor.
Până ce într-o zi m-am îmbolnăvit și cu ambulanța am fost trimis la un spital militar din Viena”.
Cu ocazia ediției a XX-a a Festivalului-Concurs Național de interpretare Folclorică Luță Ioviță, Ioan Cojocariu, în calitate de director al Casei de cultură George Suru din Caransebeș, i-a solicitat lui Ștefan Isac să redacteze o lucrare referitoare la viața marelui lăutar bănățean, care să fie înmânată tuturor concurenților prezenți la Caransebeș.
În urma documentării întreprinse, dar și a însemnărilor consemnate de învățătorul Nicolae Mihăilescu, care l–a cunoscut personal pe Luță Ioviță, solistul de muzică populară Ștefan Isac a publicat în anul 2015 volumul tot cu titlul Luță Ioviță – Barbu Lăutaru al Banatului.
Legat de prezența sa pe front, și el insera: „Torogoata a fost singura mângâiere, atât a lui, cât mai ales a atâtor și atâtor suflete de cătane, care, ca și el, trăiau coșmarul unui război nedrept și cărora reușea să le aducă alinare. Capitanul Pop, mai mult poruncind, i–a cerut să urce pe creasta tranșeului și să cânte din torogoată că poate s-or mai îndulci mitralierele. El a ascultat ordinul, a urcat cu frică decungu (parapetul) și, tremurând din picioare, a început să cânte la început mai timid, apoi tot mai îndrăsneț, melodia La Paloma, la auzul căreia talienii (așa-i numeau românii) au încetat să mai tragă”.
Am simțit nevoia să consemnăm acest eveniment cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Primul Război Mondial, cu precizarea că întâmplarea la care am făcut referire s-a petrecut undeva la sfârșitul anului 1917, începutul lui 1918.
Vasile DUDAŞ
Nicolae MOACĂ
