Mereu m-am întrebat care or fi oare izvoarele prin care se revarsă în lume prostia şi nesimţirea. Curiozitatea mea a fost şi este cu atât mai mare cu cât sunt sigur că fără surorile astea gemene oamenii ar fi mult mai frumoşi şi viaţa infinit mai suportabilă decât cu ele prin preajmă. Nu zic că n-am găsit răspunsuri, dimpotrivă, au fost chiar mai numeroase decât mi-aş fi închipuit, dar n-am întâlnit niciunul îndeajuns de scurt şi de cuprinzător încât să mă mulţumească pe deplin. Au fost doar frânturi dintr-un întreg care nu vrea să se lase descifrat şi ale cărui taine sunt mult mai greu de pătruns decât am crezut, fiindcă eu, la prima vedere, mi-am zis întotdeauna că prostia, în sine, e o chestiune foarte simplă, la fel ca şi nesimţirea.

De fiecare dată când am dat nas în nas cu ele sau a trebuit să le ţin piept, am mai adăugat pe listă câte ceva ce bănuiam eu că este o cauză a relelor care, adunate toate la un loc, poartă numele de prostie. A fost şi este în continuare o muncă extraordinar de grea, cu atât mai mult cu cât cuvântul nu are o definiţie foarte clară şi nimeni n-a putut să-mi spună exact ce înseamnă cu adevărat. Nu cred că e cazul să dezvolt acum subiectul, aşa că am să spun că în felul ăsta am trecut pe lista din capul meu lipsa de educaţie, lipsa de lecturi, tembelismul moştenit de la părinţi, da, chiar şi pe el l-am scris acolo, şi-ncă la loc de cinste, pe urmă lenea de a gândi şi puturoşenia în general, anturajul nepotrivit în copilărie, bogăţia, de ce nu şi ea?, răsfăţat, ignoranţa, superficialitatea, şi mai sunt câteva care nu-mi vin acum în minte.

În momentul de faţă, sincer să fiu, creierul meu e ocupat cu altceva. Încerc să găsesc un cuvânt mizerabil, fie el şi obscen, sau, dacă nu, să inventez unul, pentru că acelea pe care le cunosc, oricât de urâte ar fi ele, sunt mult prea frumoase ca să califice purtarea lui Cristian Boureanu faţă de poliţişti. N-am absolut nimic cu ei, nu-i iubesc, nu-i urăsc, nu-i admir, nu-i dispreţuiesc şi nu-i invidiez, dar când au dreptate nu pot să mă prefac că nu văd, tot aşa cum nu pot să închid ochii nici la modul abject în care lucrează televiziunile de doi bani care îi caută în coarne lui Boureanu şi-l îmbracă într-o mantie de lumină atât de pură încât, dacă eşti cu adevărat prost, poţi să juri că nu-i altcineva decât Iisus răstignit a doua oară de trei plutonieri majori. Iar asta, cu televiziunile care respiră scandal, mănâncă bârfe şi beau zvonuri ca să trăiască, e o altă chestiune care mă pune pe gânduri. Ca unul care lucrează, de mult, de foarte mult timp în presă, le înţeleg, însă numai până la un punct. Ştiu că dau oamenilor ceea ce vor să vadă şi să audă, dar cred că au mers deja într-atât de departe încât ne-au transformat într-un popor de canibali. Din păcate, nu ne mâncăm unul altuia vreo mână, un picior sau vreo ureche, ci ne înfruptăm din sufletele celor de lângă noi, din secretele lor, şi le bem lacrimile până la fund. Ne ştergem apoi la gură cu dosul palmei, râgâim şi, înfometaţi, aşteptăm ca viitoarea victimă să intre în studioul transformat în abator.

Nu ştiu ce m-a apucat de-am scris toate astea, fiindcă mi s-a făcut în primul rând mie pielea de găină când am văzut ce-a ieşit. Noroc că în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Nu mă refer la autopsia pe viu care se face la televizor, pentru că ea se întâmplă, însă totul nu-i decât o mascaradă, o farsă pusă la punct între scamator şi asistentă, la fel ca şi trucul cu femeia băgată în ladă şi tăiată în două cu ditamai fierăstrăul, care e atât de obosit şi de naiv încât chior să fii să nu-l vezi. Sau prost.

Dar nu vorbeam, parcă, de Cristian Boureanu?

Adrian CRÂNGANU