Pe mine expresia asta, „scena politică”, pe care o aud tot mai des în ultima vreme, mă duce cu gândul la un singur lucru – la teatru. Eu însumi am scris o piesă, dar e mult de-atunci şi adevărul e că nici nu-mi trezeşte amintiri prea plăcute. Ţin minte c-am muncit la ea vreo doi ani, şi totul s-a năruit într-un sfert de oră. Vorbisem cu un regizor cunoscut de la Bucureşti despre ea, iar el, ca să-şi facă o imagine cât mai bună cam despre ce e vorba, a cerut o audiţie. Asta înseamnă ca o mână de actori să-şi citească rolurile din manuscris, fără să le înveţe, şi fără să se agite pe vreo scenă. Totul s-a întâmplat în jurul unei mese din separeul unui hotel, unde personajul principal, care era şi directorul artistic al teatrului, s-a ridicat în picioare şi nu s-a mai aşezat până la sfârşit, când s-a prăbuşit, epuizat, în scaun. În tot sfertul ăla de oră n-a făcut altceva decât să-şi urle replicile ca din gură de şarpe, într-un rol pe care eu îl gândisem exact pe dos, pentru că, la urma-urmei, era vorba despre un bărbat aflat nu doar în pragul sinuciderii, ci de-a dreptul cu un picior în groapă, căruia nici prin cap nu-i trecea să le spargă timpanele celor care aveau de gând să-şi trăiască, bine-mersi, viaţa.
A fost unul din cele mai lungi sferturi de oră din viaţa mea. Când s-a lăsat liniştea, m-am ridicat, am făcut manuscrisul sul, l-am băgat în buzunar şi m-am încheiat la palton din mers. Îmi mai amintesc, ca prin vis, că una dintre colegele nebunului de director şi-a cerut scuze, nu mai ştiu ce personaj întruchipa doamna aceea, apoi că am ajuns acasă şi am pus undeva textul, l-am ascuns, cred, şi am făcut-o atât de bine încât nici până azi n-am reuşit să dau de el.
Probabil că bietul meu creier, aflat şi el la un pas de sinucidere în sfertul ăla de oră, a încercat să mă pună la adăpost de ameninţarea unor coşmaruri care m-ar fi bântuit, cred, şi ziua în amiaza mare. Am auzit că aşa face, trimite amintirile urâte la coşul de gunoi al memoriei. Şi dacă e adevărat ce se spune, atunci prietenul meu mai are de mototolit o întâmplare. Încă mai ţin minte că la meciul de joi, cu Spania, la început mă rugam în gând la Dumnezeu să nu ne pună dracu să fluierăm pe imnul lor. E drept că n-am făcut-o, dar am dato-n bară şi mai urât atunci când am huiduit în timpul momentului de reculegere ţinut în memoria fetiţei de nouă ani a lui Luis Enrique. Am simţit, pe loc, că nu mai primesc aer şi am închis ochii. În clipele alea, nu voiam să văd poporul despre care ştiam că ascultă manele, nu simfonii, care n-a mai pus mâna pe vreo carte de 30 de ani, şi am ţinut, în felul meu, un moment de reculegere pentru moartea decenţei lui. A doua zi am aflat că toate ziarele din lume au scris despre asta şi că Pământul întreg ne-a privit cu dezgust. Planetei i s-a făcut, pentru a nu ştiu câta oară, scârbă de noi.
Şi, în timp ce eu cam asta aş vrea să îngroape cât mai adânc creierul meu în coşul de gunoi de sub biroul lui, observ că el a uitat că de fapt în prima frază am scris despre o expresie, cred că „scena politică”, şi cum mă duce ea cu gândul la teatru. Ceva sigur am vrut să spun eu cu asta, dar ce, habar nu am, nu mai ţin minte nici să mă pici cu ceară. Poate-mi amintesc după ce recitesc „Canibalii”, piesa pe care am scris-o în urmă cu o grămadă de ani şi pe care, nu mai ştiu din ce motiv, într-o iarnă am ascuns-o în valiza mare şi verde, din lemn, cu care am făcut armata. Totul e să dau, acum, de ea.
Adrian CRÂNGANU