„Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul”. Cuvintele regelui David din Psalmul 95,1 ne îndeamnă pe toţi să-L lăudăm pe Dumnezeu în cântare, căci „Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea“ (Ps. 146, 1). De ce trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu? Iată o întrebare la care cred că toţi putem răspunde. Dumnezeul nostru nu numai că ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă, dar se şi îngrijeşte de noi şi de toată creaţia, ori aceasta dovedeşte dragostea lui Dumnezeu faţă de lucrul mâinilor Lui, care e atât de mare încât pe Fiul Său L-a dat să moară pentru noi ca noi să nu fim lipsiţi de Bine. El vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor, înalţă pe cei blânzi şi smereşte pe cei păcătoşi, El numără mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor (Ps. 146, 3 – 6).
Omul, încă de la începutul existenţei sale, a simţit nevoia să-şi arate dragostea faţă de Dumnezeu şi prin cântare, mai ales că Dumnezeu nu lasă nerăsplătiţi pe cei care-L preamăresc în felul acesta. Cântarea de preamărire a lui Dumnezeu mijloceşte Harul Său, a cărui prezenţă în inima noastră se face simţită atât în timpul cântării, cât şi după, prin dispoziţie sufletească bună, prin linişte şi bucurie, prin îmbărbătare şi mângâiere, în cazul în care inima noastră este tulburată.
Primii creştini petreceau în cântări duhovniceşti, împlinind astfel porunca Sfântului Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre“ (Efeseni 5,19), iar în alt loc: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti“ (Coloseni 3, 16).
Dar cânatrea este plăcută nu numai Domnului, ci şi omului. Câtă bucurie simte un om când intră într-o biserică şi se alătură cu vocea celor care cântă lui Dumnezeu, murmurând prin cântare rugăciuni către Bunul Dumnezeu, căci toate cântările din cadrul slujbelor noastre sunt rugăciuni aduse lui Dumnezeu pe aripa melosului, pentru că, după cum am văzut, Domnului îi este plăcută cântarea, nu numai strigarea, îngerii stând în neîncetată cântare înaintea lui Dumnezeu.
Cântarea în biserică este arma împotriva plictiselii şi a gândurilor, pentru că în biserică trebuie să avem mereu gândul la Dumnezeu, precum şi la nevrednicia noastră de a sta înaintea Lui. Dacă nu ne angajăm în participarea activă la slujbe prin cântare şi dacă nu ne concentrăm la cuvintele pe care le cântăm, pierdem dulceaţa Duhului Sfânt şi astfel cădem pradă gândurilor de tot felul şi apoi plictiselii. Noi trebiue să ştim că lucrarea celui rău este de a ne face să renunţăm la întâlnirea cu Dumnezeu, în chipul cel mai solemn cu putinţă, căci dacă ne plictisim duminica aceasta, cealaltă nu ne mai ducem la biserică.
Pentru aceasta trebuie să ne străduim să învăţăm cântarea bisericească, în special cea de la Sfânta Liturghie. Să descoperim frumuseţea acestor cântări, străduindu-ne să cântăm împreună cu cei care le cântă la strană. Să nu renunţăm uşor, ca să nu facem bucurie mare ispititorului diavol. E atât de plăcut când, duminica, întreaga suflare adunată în biserică formează un singur glas rugător către Dumnezeu prin cântarea bisericească.
Cântarea bisericească este „Evanghelia cântată”, spunea, într-unul din cuvintele sale de învăţătură, Părintele Patriarh Daniel. Ea nu produce o simplă emoţie, ci reprezintă mărturisirea de credinţă transpusă într-o formă melodioasă. Cântarea îndulceşte rugăciunea şi slăvirea celor care o execută. Cântarea lipeşte mai mult inima celui ce o săvârşeşte de darul cerut ori primit, sau de persoana de la care este cerut darul.
Pr. Virgil Constantin VOINEA