O secvenţă dintr-un film, văzută într-o seară, m-a făcut să mă scarpin în cap şi să cad serios pe gânduri. Era din „Atlasul norilor”, un titlu de care, nu demult, m-am îndrăgostit pe loc, aşa cum mi se mai întâmplă uneori să întâlnesc iubirea pe te miri unde, şi în ea Tom Hanks, care era un cioban prăpădit şi mirosind a oaie de-ţi muta nasul din loc, ajuta o fiinţă din altă lume, din altă dimensiune sau din altă galaxie, asta n-am înţeles prea bine, să-şi găsească trecutul şi, prin el, viitorul. Erau pe-acolo doi Sori, vreo trei Luni şi încă douăzeci sau treizeci de alte planete pe un cer de culoarea gălbenuşului de ou, şi toate astea mi-au amintit că, nu o dată, mi-a trecut prin cap să scriu şi eu măcar o povestire, dacă nu un roman SF. Ideea a prins cu atât mai mult rădăcini cu cât, în fiecare zi, privirea îmi cade pe o cutie de medicamente de pe masa din bucătărie, care aşteaptă parcă să beau o pastilă cu vreo înghiţitură de cafea.
Cum zilele trecute m-a prins ploaia în oraş şi m-a udat până la piele şi am început să strănut, m-am dus la farmacie, iar vânzătoarea mi-a dat Tedol Fen. Gândul mi-a zburat de îndată la Star Trek, la Imperiul contraatacă şi la Stăpânul inelelor, unde numele ţinutului Dol Guldur îmi mângâia, prin muzicalitatea lui, toate simţurile, şi mi-a trecut prin cap că foarte bine ar putea să existe o galaxie cu numele ăsta – Tedol Fen.
Şi-atunci, mi-am zis că aş putea să brodez o povestioară, aşa cum făceam cu fiul meu când era micuţ şi ne întreceam în idei care mai de care mai trăsnite şi ne duelam în cuvinte inventate. Pentru asta, însă, în primul rând ar trebui să descriu fiinţele din acea galaxie. Aşadar, tedol-fenienii au cam un metru jumate, deci sunt mult mai scunzi decât noi, au cinci dinţi, patru jos şi unul sus, ceea ce le dă un aer blajin, au şapte picioare, trei în faţă şi patru în spate, şi nu pot să meargă decât înainte. De asemenea, au o singură mână, undeva prin zona pieptului, şi 19 ochi, răspândiţi pe toată ţeasta, fiindcă nu au fir de păr pe cap. În plus, nu au amintiri, dar îşi cunosc la perfecţie viitorul, aşa că ghicitorii în trecut sunt la mare căutare acolo, au un metabolism foarte complicat şi se hrănesc cu informaţii şi cunoştinţe, de aceea ei se nasc cu 19 perechi de ochelari, au două nasuri, deşi le lipseşte cu desăvârşire simţul mirosului, când se îngraşă fac burtă la cap, în sensul că li se bombează, peste măsură, fruntea, şi au călătoriile în timp la degetul lor mic.
Pe urmă, în povestire, îi aduc pe o planetă albastră, locuită de creaturi cu două mâini, două picioare, şi cu capete pe care, din cauza refracţiei luminii şi mai ales a celor 19 ochi ai tedol-fenienilor, aceştia le văd pătrate în loc de rotunde. Ei, bine, vreme de câteva secole tedol-feniene, care înseamnă vreo şase luni pentru capetele pătrate, ei studiază noile fiinţe, fiindcă au o însuşire pe care am uitat s-o amintesc – pot să se facă invizibili oricând au chef.
Pe urmă au să-mi mai vină mie idei, sunt sigur de asta, şi toate faine, şi am să inventez tot felul de situaţii care au să dea culoare povestirii, iar finalul va fi că, atunci când văd cu cine au de-a face, tedol-fenienii îşi zic că acolo nu e de ei şi-şi iau tălpăşiţa cât mai curând posibil. Nu însă înainte de a lăsa o urmă a trecerii lor prin acele locuri, o mână de ajutor întinsă peste milioane de ani-lumină, şi atunci, fără ca fiinţele care populează acele meleaguri să înţeleagă, inventează completurile de trei, ba chiar cele de cinci judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Şi mai vor să facă ceva şi în privinţa Curţii Constituţionale, dar nu reuşesc, fiindcă se grăbesc prea tare. Poate în povestirea viitoare…
Adrian CRÂNGANU